Religia în şcoală are totuşi succes

Sigur că nu toţi tinerii sunt predispuşi spre fenomenul religios, sigur că mulţi sunt mânaţi de alte imbolduri decât cel religios şi anume de aceea ne bucurăm la vederea unora, care se îndreaptă cu gândul, pe lângă altele, şi la Dumnezeu

Într-o dimineaţă, acum câteva zile, am stat vreo patruzeci de minute pe o bancă în faţa bisericii „Sf. Grigorie Palama“ din campusul Universităţii Politehnice Bucureşti. La început, m-am gândit, desigur, la problemele mele de zi cu zi. Ulterior însă văzând, fără să vreau, tinerii care mergeau spre sau se întorceau de la facultate, închinându-se atunci când ajungeau în faţa sfântului lăcaş, m-am hotărât să privesc cu atenţie fenomenul. Dintre cei care au trecut chiar pe drumul din faţa bisericii, aproape toţi şi-au făcut semnul crucii. Însă, ce este mai interesant pentru mine, care mă închin o singură dată în astfel de cazuri, ei s-au închinat de trei ori. Aceasta cred că ne spune despre aceea că tinerii cu pricina se închină, amintindu-şi cuvintele profesorului: „Când trecem prin faţa unei biserici, ne închinăm de trei ori“. Gestul lor era spontan şi, cred, foarte sincer. Am fost mirat un pic şi atunci când şi pasagerul din dreapta, de asemenea tânăr, al unui BMW s-a închinat. Chiar şi unii dintre cei care mergeau pe un drum de mai departe, paralel, dar puteau vedea biserica, s-au închinat în dreptul acesteia. Tinerii studenţi de acum sunt foştii elevi care au apucat ora de religie pe toată perioada şcolară preuniversitară şi, cred, aceasta a contat în atitudinea lor faţă de credinţă, în general, dar mai ales faţă de Biserică. Deşi se pot remarca multe deficienţe ale orei de religie, începând de la programă şi încheind cu profesorii, aceasta a avut un impact care se vede cu ochiul liber, mai ales atunci când stai în faţa unei biserici. Faptul că omul se închină, chiar dacă merge pe jos, în autobuz sau în maşina personală, este îmbucurător, mai ales că noi cunoaştem unul dintre motoarele care dau acest imbold religios. De aceea, bine am făcut că am apărat ora de religie din şcoli! Chiar dacă cei care se împotrivesc educaţiei religioase în şcolile de stat sunt mânaţi de altfel de motive, decât acela al educării într-un spirit civic modern a copiilor, noi trebuie să susţinem tot timpul că religia în şcoală nu poate dăuna, ci dimpotrivă. Sigur că nu toţi tinerii sunt predispuşi spre fenomenul religios, sigur că mulţi sunt mânaţi de alte imbolduri decât cel religios şi anume de aceea ne bucurăm la vederea unora, care se îndreaptă cu gândul, pe lângă altele, şi la Dumnezeu. Mă uitam la tinerii care trec prin faţa bisericii şi mi-a trecut prin minte că poate şi Dumnezeu îi priveşte din această perspectivă. Nu i-aş putea descrie pe cei care se închinau, fiindcă nu am avut intenţia să-i analizez şi nici nu am noţiunile necesare unui astfel de demers, dar sper că cei care s-au închinat sincer au primit har şi ajutor de la Domnul pentru faptul că L-au salutat. De pe banca de acolo, mi-am dat seama cât de important este să nu treci pe lângă Dumnezeu ca şi cum nu ar fi acolo. Aceasta este capcana în care putem cădea şi aceasta este lecţia pe care am învăţat-o de la tinerii politehnişti. Revenind la ora de religie, cred că, indiferent de modul în care va arăta programa de învăţământ, ideea de bază, şi anume că religia ne învaţă să deosebim binele de rău, care nu sunt doar nişte categorii formale, dependente de circumstanţele vieţii, va rămâne întotdeauna. Chestiunea cu modul de viaţă care te face lup sau miel faţă de ceilalţi, în funcţie de nevoile tale, este ceea ce se doreşte de la generaţiile care vor urma, după cum se vede din reacţiile „gânditorilor“ liber-cugetători, adunaţi în fel şi fel de organizaţii. Justificarea oricărei fapte umane prin apelul la o logică a circumstanţei este „fructul“ cu care suntem ademeniţi şi pe care suntem, din păcate, gata să-l înghiţim. Anume de aceea educaţia religioasă va constitui contra-greutatea libertăţii în defavoarea drepturilor celuilalt, pentru binele propriu sau al societăţii în care trăieşti.