Renăscut de două ori din cenuşă

Muzeul Satelor Românești, azi Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, a fost iniţiat de folcloristul și sociologul căruia îi poartă acum numele. Inaugurat oficial la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public o săptămână mai târziu, azi este una dintre principalele atracții turistice ale Bucureștiului. Casele au fost desfăcute la locul lor de origine, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București și reasamblate pe malul lacului Herăstrău. De-a lungul timpului, muzeul a ars și a renăscut de două ori.

Primul incendiu a avut loc în 5 septembrie 1997. Au ars gospodării din secolele XVI-XVIII din satele Ber­bești-Maramureș, Șurdești-Maramureș, Chere­luș-Arad, Drăguș-Brașov și Dumitra-Alba. Pagubele au fost inestimabile, pentru că n-au fost distruse doar casele și anexele, ci și obiectele casnice, mobilierul și icoanele din interior, cu o vechime foarte mare.

Restaurarea a durat trei ani și, nu mult timp după redeschiderea muzeului, acesta a fost lovit de al doilea foc, la 20 februarie 2002. S-au făcut scrum atunci obiective etnografice de mare valoare din zona de nord a muzeului. Deși au acționat cu 15 mașini de luptă, pompierilor le-a trebuit mai mult de o oră ca să stingă incendiul, din cauza vântului puternic și a lemnului uscat. Cauzele celor două incendii nu au fost identificate niciodată.

Acestea sunt lucrurile pe care le știam, în linii mari. Ce nu știam ține de atmosfera muzeului de-a lungul deceniilor, de oamenii care au trăit și au lucrat aici, de problemele cu care s-a confruntat, de sentimente, dar și de informații inedite. Or, toate acestea le-am aflat de la dr. Aurelia Tudor, cercetător, absolventă de Arheologie și „arhiva vie” a muzeului, după cum ne-a asigurat toată lumea. Vorbește despre Muzeul Satului cu drag și cu pasiune, de parcă ar fi fost de față de la început. Când mi-am luat curajul să-i spun că nu voi avea chiar atâta spațiu la dispoziție pentru articol, mi-a răspuns: „Eu trebuie să spun tot, dvs. tăiați cât trebuie!”

Ideea lui Dimitrie Gusti, ne explică gazda noastră, a fost să aducă în inima Capitalei, cu ocazia Lunii Bucureștilor - iată, așadar, că aceasta se sărbătorea și acum un secol -, câte ceva din întreaga țară. „A fost însă o bătălie continuă cu Primăria Capitalei, pentru că Fundația Culturală Regală «Principele Carol», care a patronat deschiderea muzeului, dorea ca acesta să fie permanent, în vreme ce administrația locală vorbea despre «Expoziția satelor românești» și abia aștepta să se termine luna festivă ca să se demonteze totul, ca orice târg temporar!”

„Totul” însemnând atunci 31 de construcții, printre care Biserica din Dragomirești, una dintre primele donații importante făcute muzeului de către comunitățile locale și persoane ori familii. „Tot cu titlu de donație a ajuns aici foarte frumoasa Casă de la Sălciua, a cărei proprietară se numea Crucița Bota și era aproape cea mai în vârstă femeie de pe șantierul deschis în 1936, dinamizându-i pe toți lucrătorii ca să se termine muzeul la timp!”

Plimbări nocturne printre lămpi aprinse în ferestre

După cercetările care au durat peste 15 ani, muzeul s-a ridicat efectiv între 24 aprilie și 7 mai 1936! „A fost o adevărată dezlănțuire de forțe, la care au participat constructori, meșteri, cercetători, comunitățile locale, Gusti și colaboratorii lui, dar și... scenograful de atunci al Teatrului Național, Victor Ion Popa, cu întreaga lui echipă, cel care, împreună cu scriitorul Henri Stahl, a stabilit această formulă, de sat, și nu de expoziție”.

Fondatorii nu s-au dat bătuți în disputa cu Primăria și muzeul a rămas muzeu. I s-a ridicat o intrare impunătoare, care reproduce Arhondaricul de la Rădăuți. Inițial, aceasta a fost făcută din scândură și pânză, dar scenografii Teatrului Național au lucrat atât de meseriaș încât nu diferea ca aspect de construcția definitivă bine cunoscută astăzi. Doar că fiecare vânt mai puternic mai zburătăcea o bucată de pânză și trebuiau reparați „pereții”.

Aurelia Tudor subliniază că „locul a fost foarte bine ales: pădure mare, apa aproape, piesajul frumos și se păstra și un loc tradițional de plimbare al bucureștenilor, «la Șosea»”. Îi amintesc de romanța cu „într-o cârciumioară, la șosea” și atunci tresare veselă: „Am avut și o cârciumă! De fapt, un han, de la Șoldanu (comună în județul Călărași - n.r.), transferat aici tot așa, pe grabă. Primărie n-am avut, dar aveam biserică, mori de vânt și han, chiar eram un sat! Mai ales că era locuit: inițial fiecare casă găzduia câte o familie adusă din zona de unde provenea locuința. După o lună au rămas 15 oameni, care au fost angajați drept gospodari. Fiecare avea grijă de mai multe case. Vizitatorii se puteau plimba prin muzeu de la 6:00 dimineața până la ora 24:00, cu o pauză la prânz, între 13:00 și 15:00, când se odihneau gospodarii. În rest, orice musafir putea să intre în orice casă și să asiste la activitățile gospodărești: spălat, făcut pâine, gătit și așa mai departe”. Cel mai frumos era seara. Gospodarii trebuiau să aibă oale cu flori și câte o lampă aprinsă în fereastră. „Vă dați seama cât era de frumos să te plimbi atunci pe aleile muzeului!”

Cârciumioara hanului „La Muzeul Satului” funcționa după regulamentul restaurantelor din oraș. Avea și popicărie, și lăutari, „ba chiar, la un moment dat, le-a venit o altă idee: să înființeze, după cum era modelul altor muzee din lume, o platformă de dans! Gospodarii urmau să poată dansa aici, îmbrăcați în haine de sărbătoare, sâmbăta și duminica. Administratorul muzeului a atras însă atenția că nu se pot amesteca dansuri din diferite zone folclorice...”

Pe-atunci, muzeul acoperea trei hectare și jumătate - azi are 14, plus 6 hectare zona de protecție, și de la 31 de construcții a ajuns la „câte zile într-un an!” și peste 50.000 de obiecte de patrimoniu.

Locul de întâlnire a refugiaților

La câțiva ani după inaugurare a început Al Doilea Război Mondial și România a fost ciuntită prin Dictatul de la Viena. Atunci, Muzeul Satului a primit refugiați basarabeni și transilvăneni. Aceștia din urmă și-au organizat aici un cămin cultural, botezat „Avram Iancu”. La fiecare sfârșit de săptămână, în clădirea de la intrare aveau loc proiecții de filme, conferințe, dansuri, târguri de carte. „Era și un punct de întâlnire a refugiaților din oraș. Inițiatorul, învățătorul și muzeograful Iustin Handrea, îi invita să vină îmbrăcați în costumul popular de acasă. Într-un sfârșit de săptămână ajungeau aici cel puțin patru mii de oameni!”, ne dezvăluie Aurelia Tudor.

Printre refugiații basarabeni s-a numărat și familia avocatului Buciuceanu, din Tighina, care a locuit aproape doi ani în Muzeul Satului cu cele șase fete, printre care mult îndrăgita actriță Tamara Buciuceanu de mai târziu și sora ei, mezzosoprana Iulia Buciuceanu. Mulți alții care au trăit aici în război sau după acesta au trimis ulterior scrisori de mulțumire. Muzeul Satului n-a găzduit însă doar oameni, ci și animale: vaci, găini, porci, „era o încântare!”

La cum arată și ce comori conține, nu e de mirare că instituția e una căutată de către echipele cinematografice, de presa străină și, în 1997, de președintele Statelor Unite ale Americii, William Clinton! A fost singurul loc pe care l-a vizitat în România. În plus, s-au împrumutat mereu de aici obiecte pentru expoziții în străinătate.

În 1977, suprafața muzeului crescuse la aproape 10 hectare, în special prin strădania unuia dintre colaboratorii lui Dimitrie Gusti, și anume etnologul Gheorghe Focșa, care a fost de altfel primul director al instituției, vreme de 30 de ani. El a reușit să obțină un teren care aparținuse Facultății de Agronomie și era al Ministerului Agriculturii, aproape dublând astfel suprafața muzeului. Restul a fost obținut după 1990, cea mai recentă porțiune, cea dinspre Arcul de Triumf, cunoscută drept Satul Nou, datând din 2007. Aici se află Ulița Meșteșu­garilor, Școala „Spiru Haret”, o casă donată de către Episcopul Macarie și un inedit Salon de dans - din păcate, nefuncțional, din motive de fragilitate a structurii, iar acum se așteaptă o biserică splendidă de la Valea Iașului, din secolul al XIX-lea.

„Se botează robul lui Dumnezeu...”

Muzeul Național al Satului nu înseamnă însă doar obiective de vizitat și un minunat loc de plimbare. Aici se organizează numeroase evenimente, începând cu tabăra de creație „Vara pe uliță”, despre care Ziarul Lumina a scris deja pe îndelete, și continuând cu simpozioane, conferințe, vernisaje de expoziții, concerte în aer liber, ateliere meșteșugărești și pentru adulți („Am văzut și bunici modelând în lut alături de nepoții lor!”), evenimente dedicate portului popular, prezentări de modă, târguri de tradiții și obiceiuri, seri de poezie, proiecții de filme și câte altele!

În plus, cum aici funcționează două biserici sfințite, cine dorește își poate boteza copiii ori să se cunune în Muzeul Satului! „Avem o colaborare foarte bună cu Patriarhia Română, e un călugăr de la Mănăstirea Radu Vodă care vine și face slujbe de sărbătorile mari, dar și când există solicitări pentru ceremonii de familie. Oamenii sunt foarte încântați, ar veni foarte mulți, dar nu avem loc pentru toți!”, precizează gazda noastră.

Profesori și studenți de la Arhitectură și de la Arte vin aici în interes profesional, inclusiv studiind mobilierul și amenajarea interioară, mai exact modul eficient în care poate fi folosit un spațiu modest ca dimensiuni. Deși era o zi caniculară, am părăsit Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” cu sufletele răcorite și cu certitudinea că vom reveni aici de multe ori.