Români sosiţi din Italia, Elveția sau Belgia, unde s-au stabilit cu ani în urmă, vin în ţară ca să-și învețe copiii arta modelatului în lut, a olăritului, a pictatului de icoane pe sticlă ori lemn. Sigur, nu vin doar pentru asta, vin acasă, dar țin neapărat ca fiicele și fiii lor să facă și asta, alături de mulți copii din București. Sunt nu mai puțin de 15 ateliere diferite în cadrul proiectului „Vara pe uliță” al Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, cu cicluri de o săptămână, și nu puțini sunt copiii care revin an de an. Într-un sezon, ucenicesc aici 400, 600 sau chiar o mie de copii!
Am vizitat muzeul într-o zi toridă de iulie. Canicula nu descuraja însă vizitatorii - ceva mai puțini, poate, e drept - și nu afecta în nici un fel desfășurarea taberei de creație: cele 15 ateliere au loc la umbra copacilor, în curțile mai mari ale caselor țărănești, și am remarcat că gazdele asigurau baxuri întregi de apă pentru profesori și elevi.
Ghid ne-a fost Alina Costache, referent, împreună cu care, după ce am trecut pe la Atelierul de Storyteller, unde copiii inventează povești formidabile, am poposit la Atelierul de olărit, unde Georgiana Enache, masterandă la Universitatea Națională de Arte, ne-a vorbit despre entuziasmul copiilor care, după una-două zile de demonstrații și exerciții, ajung să lucreze mai mult singuri, inclusiv acționând roata cu piciorul, fiind ajutați doar la operațiunea cea mai dificilă, care este - n-am fi bănuit! - centrarea viitorului vas de lut. Aici sunt acceptați copii de la 7 ani în sus, pe care, ca pe toți ceilalți, îi aduc părinții la ora 10:00 și-i iau înapoi la 13:00.
„Vara pe uliță” are loc anul acesta între 10 iulie și 4 august. Cum e să lucrezi cu copiii ne spune și Ioan Scripcariu, coleg cu Georgiana și aici, și la Uniunea Naţională a Artiştilor din România: „Este foarte plăcut să le vezi satisfacția, să vezi cum învață și să faci parte din acest proces. Și cred că și lor le place!”
Și cum treceam noi așa de la un atelier la altul, cu cine ne întâlnim, dacă nu cu Lia Cosma, fostă directoare de programe culturale la MNS, cea care a inițiat programul „Vara pe uliță” în urmă cu 31 de ani! „Eram la o documentare într-un eco-muzeu din Franța, lângă Bordeaux, și într-una din zile directorul a spus: «Astăzi avem o surpriză!» Ne-au dus, pe mine, o colegă poloneză și un grup de copii, într-o pădure de pini unde a venit un domn la vreo 60 și ceva de ani care ne-a fost prezentat drept singurul meșter care ne poate arăta cum se adună rășina de pe pinii maritimi. Și eu m-am gândit: Doamne! Ei au unul singur, eu știu sute de meșteri! Și așa a început proiectul, în următorul an, cu 9 ateliere, 10 meșteri și 60 de copii - azi vin și 1.000! E cu adevărat o tabără, căci în pauzele dintre ateliere copiii joacă «Țară, țară, vrem ostași!», «Mi-am pierdut o batistuță» și alte jocuri, plus că au fost spectacole de teatru și diferite distracții. Copiii sunt atât de doritori, încât s-a ajuns ca părinții să-și programeze concediile în funcție de tabăra de creație de aici!”
O figurină pentru o surioară
La Atelierul de modelaj în lut am fost întâmpinați de Luminița Voica, absolventă a Școlii Populare de Artă și Meserii, Secția Ceramică. Atelierul este foarte frecventat, atât la Grupa Baby (3-6 ani) cât și la cea Mare (7-18; da, au avut și cursanți de 18 ani!), „pentru că lutul este un material prietenos cu copiii, punându-le la încercare creativitatea, îndemânarea și răbdarea. Eu am crescut cu acest lut în curtea bunicilor, frământam pământul și încercam să modelăm diverse forme și nu înțelegeam de ce nu ne iese! Cu timpul am înțeles că trebuie prelucrat ca să devină lut bun de modelat: un anumit fel de argilă e curățată de impurități, pietricele, crenguțe, uneori lăsată peste iarnă și folosită abia în primăvară, depinde de mai mulți factori, inclusiv, desigur, zona de unde este extrasă”.
Celor mici li se dă o temă conformă cu vârsta și sunt ajutați mai mult, cei mai mari au căpătat deja experiență, mai ales dacă au venit mai mulți ani la rând. „Ne uimesc, pentru că nu de puține ori au idei originale și frumoase, ajungem să învățăm și noi de la ei, de ce nu?”, adaugă Luminiţa Voica.
După ce se usucă, figurinele sunt pictate și, după ce fac parte din expoziția de la finalul taberei, sunt luate acasă de micii lor creatori, care le păstrează ori le dăruiesc celor dragi. „Mulți copii spun de la început: asta este pentru bunica, asta pentru mama, asta pentru surioara mea! Nu vă pot descrie încântarea lor! N-o să uit niciodată reacțiile lor atunci când realizează primul obiect! Ca profesor, e o mare satisfacție să vezi cum copilul revine bucuros a doua zi. Căci ăsta e scopul: să petreacă o săptămână frumoasă alături de noi, să nu se simtă ca la școală, să vină de drag. Avem părinți care ne spun: «Nu știu ce le faceți, că noi vara tragem de ei să se trezească, dar pentru cursul de modelat în lut trag ei de noi: Hai, mamă, să nu întârziem!» De asta venim și noi cu drag, pentru că bucuria lor ne umple sufletul”.
Nu e de mirare că Luminița Voica este aici pentru al nouălea an consecutiv. „Ne simțim ca acasă. Fiica mea, care are 10 ani, a crescut aici, pe aleile muzeului, acum e la icoane pe sticlă și icoane pe lemn, suntem ca într-o familie. În plus, când venim aici, petrecem 3-4 ore fără telefon și fără tabletă, deci se poate, să știți!”, râde profesoara.
Atelierul de icoane pe sticlă e condus de Cecilia Florică, care a lucrat aici câțiva ani, după care a făcut o pauză maternală de... 10 ani. Ea a revenit anul acesta: „Este minunat, pentru că mi-a fost dor de spațiu, de copii, de entuziasmul lor, de culoare...” Copiii văd cât de frumos arată icoanele și vor să facă și ei unele. Când dau de greu - pentru că ușor nu este! - au o perioadă de reticență, dar apoi „încep să prindă drag. Am un băiețel de 8 ani care a fost foarte speriat de modul de lucru, i se părea foarte greu, dar a terminat chiar azi o icoană superbă!”
Procesul are mai mulți pași: se alege izvodul, se trasează cu tuș și peniță contururile pe sticlă („E greu, trebuie mare răbdare!”), ceea ce durează o zi de atelier, după care se pun detaliile, luminile, umbrele, culoarea. Cam în 2-3 zile se termină o icoană cu un model nu foarte complex. Satisfacția vine la sfârșit, când micul artist întoarce icoana cu fața și vede cum a ieșit!
Ne retragem, căci cele trei fetițe ale profesoarei au venit să o ia acasă, după ce au terminat orele la Atelierul de păpuși.
Se face mai multă lumină în lume
Elena Hojdea, din Câmpulung Moldovenesc, e îndrumătoarea Atelierului de încondeiere de ouă. Muzeul Satului „este a doua mea casă, vin aici de peste 20 de ani și de peste 15 ani lucrez ca profesoară pentru copii - la început eram doar un mic învățăcel pe lângă mama mea”. Cât timp îi trebuie unui copil ca să înfrumusețeze astfel un ou? „Spre surprinderea mea, dar și a lor, au reușit să realizeze în două ore lucruri foarte frumoase, cu motivele tradiționale: grebla, steaua, furca, cârja ciobanului - niște lucruri minunate!”
În aceeași curte este și Atelierul de icoane pe lemn, a cărui conducătoare, Daniela Turlea, pictor iconar, ne spune cu un zâmbet larg: „Atelierul nostru este cel mai frumos dintre toate! Pentru că noi suntem cei care pictăm fața văzută a nevăzutului... Iar acești copii cu siguranță sunt mai aproape de Dumnezeu, Creatorul nostru. Când un copil pictează o icoană, se face mai multă lumină în lume”. Lucrarea e și aici foarte dificilă pentru un copil; pentru o icoană desăvârșită, exersezi vreme de 20 de ani. După expoziția de sfârșit a „Verii pe uliță”, copiii își pot lua lucrările acasă și „o să aibă o amintire extraordinară”.
De aproape 18 ani, Atelierul de păpuși e păstorit de Magdalena Udrea și, previzibil, e asaltat de fetițe, cam 20-30 într-un ciclu, deși s-a întâmplat să ucenicească aici și băieți. Pe un model de bază, din pânză de bumbac, cu umplutură antialergică și părul tot din bumbac, copiii, care au între 7 și 14 ani, aleg și creează toate detaliile, precum fața păpușii și hainele cu care o îmbracă. „Fiecare își pune amprenta personală”, subliniază profesoara.
După încheierea programului atelierelor, Alina Costache ne-a condus, sub un soare canicular, prin Muzeul Național al Satului, ca să ne prezinte o parte dintre minunățiile lui, căci pentru toate ne-ar fi trebuit o zi întreagă (și o temperatură mai blândă...). Am văzut astfel, între altele, staulul circular - un unicat, se pare - alături de care se odihnește „coliba umblătoare/ mutătoare”, un vehicul pe tălpici de sanie, la care se înhăma un animal când păstorii mergeau la pășunat și o foloseau ca să-și transporte lucrurile, să împrăștie bălegarul folosit ca îngrășământ, dar și ca să se odihnească în ea.
Dar despre conținutul și istoria muzeului -într-un articol viitor!
Un moment de istorie secretă
Lia Cosma și-a amintit cu amuzament un episod cu totul neobișnuit. În 11 iulie 1997, Bill Clinton spunea, consolator, la București, că la recentul summit NATO - încă nu fuseserăm primiți în alianța nord-atlantică - vom fi, cu prima ocazie, primiţi şi rostea celebrul mesaj „Ușa rămâne deschisă!”
În afara mitingului din Piața Universității, președintele SUA a vrut să vadă un singur loc: Muzeul Satului. Fără public, fără presă românească și după ce Serviciile Secrete au verificat fiecare căsuță și fiecare căpiță de fân.
La sfârșit, președintele Statelor Unite a intrat în magazinul muzeului, să-și aleagă singur ce cumpără. La un moment dat, și-a amintit că are asupra lui un bilețel, pe care l-a scos și a silabisit ce i se spusese că trebuie să ia neapărat dacă tot ajunge în România: „Pa-lin-ca de Bi-hor!”
