Renașterea noastră spirituală trebuie să înceapă din lumea asta
Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19) este constatarea plină de amărăciune a Apostolului Pavel, și într-adevăr vedem din proprie experiență că orice lucru am face și oricât de înalte ar fi țelurile gândite, realitatea finală, produsul rezultat, este amestecat întotdeauna cu ceva străin de om, care îl stăpânește de cele mai multe ori, păcatul.
Din această cauză, rugăciunea de pocăință sau cea care izvorăște din starea de neputință și neîmplinire a omului este cea care străbate cel mai ușor distanța dintre făptură și Creator. Ne este de folos să trăim starea împovărătoare a condiției noastre căzute, pentru că în aceasta stă experierea cuvintelor pline de adevăr ale Sfântului Siluan Athonitul: „Țineți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Condiția învierii noastre este trecerea prin suferințele crucii. Noi nu putem trece prin ce a trăit Hristos, dar într-o formă asemănătoare trebuie să trecem printr-o cruce sau mare strâmtorare. Aceasta se manifestă, așa cum zice, Fericitul Cuvios Sofronie Saharov, printr-o neîmplinire sau dorință care nu s-a realizat: „Cât timp noi vom fi în acest «trup al păcatului» şi, prin urmare, în lumea aceasta, nu va înceta lupta ascetica cu «legea păcatului» care lucrează în trupul nostru (cf. Rom. 6, 6; 7, 23). Văzându-ne neputincioşi în a birui moartea cu propriile noastre forţe, cădem într-o oarecare deznădejde privitoare la mântuirea noastră. Oricât ar fi de straniu însă, noi trebuie să trăim această stare împovărătoare, să o încercăm de sute de ori, pentru ca ea să se întipărească adânc în conştiinţa noastră. Ne este necesară această experienţă a iadului. Când purtăm în sinea noastră acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integrantă a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vieţii noastre. Şi Hristos a păstrat rănile cuielor răstignirii, chiar după Înviere: «…a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!… şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa» (Ioan 20, 19-20)”.
Pentru a fi beneficiarii Învierii, trebuie să știm că renașterea noastră spirituală trebuie să înceapă din lumea asta. Nu putem fi indiferenți față de acest lucru care pe măsura trecerii anilor devine presant. Dacă condiția învierii este trecerea prin cruce, atunci asumarea crucii trebuie să înceapă cât încă suntem în trup. Sfântul Cuvios Sofronie spune: „Eu sunt născut în păcate. Fără îndoială că am moştenit o uriaşă moştenire: căderea lui Adam; cădere înmulţită apoi, prin veacuri, de fiii lui; cădere la care şi eu adaug câte ceva în fiecare zi. Eu plâng în hohote, văzându-mă aşa. Şi, când hohotele de plâns mă extenuează, mă aduc în pragul morţii şi eu atârn, fără nici un ajutor, deasupra beznei întunericului, atunci, într-un chip inexplicabil vine, dintr-o altă lume, o iubire gingaşă şi, împreună cu ea, o Lumină. Desigur, aceasta este o naştere de Sus; încă nedeplină, dar este o eliberare din puterea morţii întunericului, este începutul nemuririi. Da, nouă ne stă în faţă încă o muncă îndelungată, pentru ca darul dumnezeiesc să crească în noi. Şi, când el (acest dar minunat) începe să se pârguiască şi cu mireasma să pătrundă în porii «trupului păcatului» (Rom. 6, 6), atunci ne părăseşte frica morţii şi noi ne eliberăm de «robie» (cf. Evr. 2, 15) şi, în libertatea sfântă câştigată, vom dori tuturor binele”.