Renunțarea totală
Părinții deșertului nu se retrag în pustie ca să fugă de oameni. Sau cel puțin nu acesta este gândul cel mai puternic care se găsește în spatele migrației lor. Asceții fug în primul rând de orice confort, de orice le-ar putea asigura lor independența și autonomia față de Dumnezeu. Civilizația tehnologică a dus foarte departe stăpânirea oamenilor asupra mediului. E adevărat, există cataclisme, explozii ale naturii și răzbunări ale biologiei, dar, în Occident cel puțin, pâinea cea de toate zilele nu mai este o problemă stringentă care se cere rezolvată în fiecare dimineață pentru ziua în curs. Viața a devenit mai ușoară sub acest aspect, iar cu noile probleme avem prea puțină experiență de luptă. Nu prea știm ce să facem cu ele.
Asceții deșertului se depărtează de oameni, dar mai ales plonjează în brațele lui Dumnezeu. Abandonează lumea, dar se abandonează și pe ei înșiși sub aripile protectoare ale Domnului. Mișcarea aceasta le permite o detașare totală față de orice lucru material. Se fac cu totul dependenți de Dumnezeu pentru a scăpa de toate celelalte dependențe. Patericul are în acest sens mai multe povestiri ilustrative. Una dintre ele o găsim la Avva Macarie Egipteanul, despre care se povestea că „el fiind plecat, i-a intrat un hoț în chilie și, când s-a întors, l-a găsit pe hoț încărcându-și cămila cu lucruri. El a intrat în chilie și a început să-l ajute pe acela să care lucrurile. După ce-a încărcat tot, hoțul s-a apucat să bată cămila ca să se scoale în picioare, dar cămila nu voia și pace. Văzând că nu se scoală, Avva Macarie a intrat în chilie și a căutat o săpăligă. A luat-o și a pus-o pe cămilă”. Abia în clipa aceea cămila se ridică și face câțiva pași. E o mică ironie aici în povestea cămilei care nu pornește decât când a fost încărcat și ultimul lucru din chilie. Renunțarea, ca să fie eficientă, trebuie să fie totală. Dumnezeu nu lucrează cu jumătăți de măsură, iar bătrânul nu este nicidecum un astfel de om. Și abia după ce ai renunțat la tot, Dumnezeu poate să dăruiască din belșug, așa cum doar El face.
Finalul povestirii este destul de șters. Cămila, după ce face câțiva pași, se așază din nou și nu mai pornește până ce nu sunt descărcate toate lucrurile. Adică, după ce ai renunțat la tot, după ce ți-ai dezlipit inima de tot ce ar putea-o ține în prizonierat, după aceea prea puțin contează dacă ai sau nu ai ceva. Lucrurile nu sunt cele vizate, ci atașamentul inimii de ele. Dumnezeu poate să umple inima fiecăruia, dar pentru asta nu trebuie să fie locuită de patimi.
E gândul părinților pustiei care se aude încă din secolul al IV-lea și până la noi. Lui Dumnezeu trebuie să Îi faci loc în inimă și atunci, când inima e golită de toate, El o umple de lumină și de bucurie. O lumină și o bucurie căreia nimic nu îi rivalizează.