Repetabila întoarcere în sine

Se întâmplă să te întorci într-o mănăstire pe care ai vizitat-o, sau la un părinte duhovnic, dintr-o chemare pe care nu ştii cum s-o numeşti. În această toamnă, am mers în pelerinaj la Mănăstirea „Sfânta Cruce“ din Arhiepiscopia Tomisului. Deşi o făceam pentru prima oară, am trăit sentimentul unei reveniri, căci cuvintele părintelui duhovnic Ilarion Dan, fost director de bancă în Constanţa, te invită la o repetabilă întoarcere în sine. Acolo unde şi cuvioşia sa, după o lungă căutare, a descoperit chipul lui Hristos.

 

Alergăm dinspre Constanţa spre Hârşova fermecaţi de frumuseţea inconfundabilă a podişului dobrogean. În comuna Crucea facem la stânga, străbătând o ramificaţie a drumului, care urcă şi coboară în pante line printr-o nesfârşită livadă de gutui, până în valea dintre dealurile Băltăgeşti şi Alah-Bair, unde se află Mănăstirea „Sfânta Cruce“, cu hramurile „Cuvioasa Teodora de la Sihla“ şi „Înălţarea Sfintei Cruci“. Aici se nevoiesc 14 vieţuitoare, sub îndrumarea maicii stareţe Teodora Tăbăranu, şi un părinte duhovnic. Zilnic, fiecare zideşte, afară, chipul de lemn şi de piatră al mănăstirii şi, în interior, pe cel de sine, pentru a se apropia, a se uni astfel cu Hristos, Care luminează acolo, în inima fiecăruia.

Mănăstirea a luat fiinţă în anul 2005, în apropierea unui firicel de apă, numit „Izvorul Tămăduirii“, pe un loc unde, de multă vreme, se organiza praznicul sărbătorii, tradiţie care a rămas vie până în zilele noastre. S-au construit mai întâi două corpuri de chilii, biserica din lemn, sfinţită în 2009, câteva anexe, s-a amenajat o grădină de zarzavat, alături s-a turnat fundaţia pentru biserica cea mare şi, astfel, s-a aşezat în firescul ei viaţa obştii. Realizările sunt multe, frumoase, şi tot omul care ajunge aici se poate bucura de ele.

 

În lipsa maicii stareţe, plecată din mănăstire cu ascultare, ne prezintă rodul nevoirii maicilor părintele duhovnic Ilarion Dan. Întâlnirea cu cuvioşia sa se preface treptat însă într-o tulburătoare… întoarcere. Căci, pe măsură ce ne adâncim în cuvinte, coborâm cu fiecare din ele şi în noi, căutăm şi descoperim rostul acestei repetabile întoarceri: regăsirea, conştientizarea de sine ca minune creată de Dumnezeu.

 

Povestea părintelui Ilarion, intrat în monahism la peste 50 de ani, este pilduitoare. Şi chiar dacă mulţi o cunosc, repetând-o nu facem altceva decât să redescoperim, cu fiecare cuvânt, cu fiecare învăţătură, părţi din noi înşine.

 

Este duhovnic aici din 2009, când a venit de la Mănăstirea „Sfântul Cuvios Ioan Casian“. S-a împlinit spiritual 20 de ani sub îndrumarea părintelui Arsenie Papacioc şi, după plecarea la Domnul a soţiei, a părăsit lumea-lume, pentru a renaşte în cer.

Am vorbit cu cuvioşia sa despre multe, dar mai ales despre… lume. „Nu este uşor nici în lume, nici în mănăstire. Fiecare mod de a vieţui are provocările lui. Eu am fost director de bancă. Am desfăşurat o activitate care mi-a permis să înţeleg modul cum funcţionează societatea modernă. Acum, eu nu aş mai putea trăi în lume. Ea tinde să intre într-o zonă a nefirescului. Există o expunere a omului contemporan care face ca viaţa lui să fie tumultuoasă, care îl îndepărtează de la menirea lui, îndumnezeirea. Este o lume foarte agresivă, care a pierdut conştiinţa de sine. Omul contemporan nu mai ştie că este om. Este prăbuşit într-un egoism feroce. Pierzându-şi conştiinţa de sine, L-a pierdut pe Dumnezeu. Nu ne uităm la noi şi nu înţelegem că suntem o minune a lui Dumnezeu“, ne-a mărturisit acesta.

 

L-am întrebat apoi despre drumul pe care trebuie să-l parcurgem, dinspre dumnezeul banului, la care se închină astăzi aproape toată lumea, spre Dumnezeu Cel Adevărat. „Este unul pe care noi nu-l putem parcurge singuri. Privind retrospectiv viaţa mea, îmi dau seama că Dumnezeu a lucrat într-un mod atât de paradoxal, atât de gingaş, de inefabil, pentru a-mi călăuzi paşii spre El. Nu pot să spun exact cum a făcut lucrul acesta. Spun doar că mi-am practicat meseria cu foarte mare pasiune. Numai că nu am fost acaparat de patima banului. Am privit banii ca pe un mijloc nonscop. În momentul în care transformi banul în scop, eşti pierdut. Nu ştiu când s-a produs «declicul». A fost un lucru pe care nu-l pot delimita foarte clar. A fost ceva în mine, o căutare din tinereţe. Nu ştiu dacă Îl căutam pe Dumnezeu, ci nişte răspunsuri, pentru că nu eram mulţumit cu ceea ce ştiam, cu ceea ce mi se spunea, cu ceea ce înţelegeam. Căutam ceva care să mă împlinească, să mă liniştească. Acum pot să spun că eu căutam chipul lui Hristos care răsărise în mine, dar atunci nu ştiam lucrul acesta. De aceea, tot căutam acel ceva în filosofie, în literatură, artă, ştiinţă, dar rămâneam nemulţumit. Am avut familie, doi copii, o viaţă normală. Treptat-treptat, m-am apropiat de Biserică, eu nefiind la vremea aceea religios. Atunci am început să descopăr că în Biserică este ceea ce căutam. La 40 de ani, soţia a plecat la Domnul, iar eu am rămas singur cu copiii, pe care însă nu i-am copleşit cu o atenţie exacerbată. Când le-am spus că voi merge la mănăstire, ei au înţeles, pentru că se aşteptau la lucrul acesta, intuind «traiectoria» mea“, ne-a mai mărturisit părintele Ilarion.

Cuvioşia sa ne-a vorbit apoi despre duhovnicie, „care este cea mai grea parte a slujirii“, pentru că „eşti responsabil pentru fiecare dintre cei care vin la tine. Trebuie să găseşti răspunsuri adecvate şi îndrumări pentru o multitudine de situaţii, unele care nici nu-ţi trec prin cap. Un cuvânt al tău îl poate îngropa pe cel din faţa ta. Dar când faci acest lucru cu responsabilitate şi bucurie, dărâmi un zid între el şi Hristos. Şi eu mă hrănesc cu asta. De aceea, duhovnicia, deşi grea, nu devine povară“, spune părintele.

 

Ascultându-l pe părintele Ilarion, nu poţi să nu te gândeşti cât de important este să ai un duhovnic. Şi cât de repetabilă trebuie să fie întoarcerea fiecăruia în sine. Acolo unde şi monahii, şi părinţii, şi noi trebuie să zidim zilnic apropierea de chipul lui Hristos, Cel ce luminează în inima fiecăruia. Nu trebuie decât să-L căutăm...