Restaurarea Mănăstirii Antim realizată în anii ‘40

Articolul de acum o săptămână ne obligă să insistăm asupra unei realități ignorate: acolo unde și când a fost necesar, monahii, dar și câțiva mireni ai Rugului Aprins și-au demonstrat în chip firesc vocația de ctitori.

Pentru a vorbi despre aceasta trebuie să revenim chiar la Mănăstirea Antim a anilor ’40 ai secolului trecut: Războiul Mondial nu se încheiase încă când a fost pornit un amplu proces de restaurare...!

Această restaurare a Mănăstirii Antim este parțial cunoscută prin memorialistica părintelui Vasile Vasilache, dar și prin ecouri de presă. Corpusul documentar se rafinează însă în condica manuscrisă de procese-verbale a Comitetului de restaurare a Sf. Mănăstiri Antim (deschisă la 19 decembrie 1944). Iar aceasta ne îngăduie reconstituirea pas cu pas - cu date, sume, hotărâri și semnături - a unei operațiuni care s-a dovedit mai mult decât un șantier: este un alt fel de cadru instituțional în care s-a plămădit fenomenul Rugului Aprins...

La nici patru luni după 23 august 1944, într-un București al războiului și al penuriei, starețul Antimului, părintele Vasile Vasilache, convoacă un grup de sprijinitori:

„Proces-verbal nr. 1. Astăzi, 19 decembrie 1944. Subsemnații, general Gh. Iorgulescu, general Gh. Stratilescu, general Traian Tetrat, prof. univ. Al. Mironescu și Sandu Tudor, fiind convocați de P.C. Arhim. Vasile Vasilache, starețul Sf. Mănăstiri Antim, și luând cunoș­tință de planul de restaurare a Sf. Mănăstiri Antim și îndeosebi a Paraclisului, precum și de posibili­tățile actuale, ne-am constituit într-un comitet, alcătuit din următoarele persoane: P.C. Arhim. Vasile Vasilache, starețul Mănăstirii, președinte, general Gh. Iorgulescu, general Gheorghe Stratilescu, general Traian Tetrat, prof. univ. Al. Mironescu, prof. univ. Anton Dumitriu și Sandu Tudor, ziarist și publicist. Tot în această ședință s-au hotărât următoarele: (1) Să se înceapă de îndată restaurarea Paraclisului, pentru care avem și planurile și devizele întocmite de Comisiunea Monumentelor Istorice, iar ca posibilitate bănească, suma de 5.200.000 de lei. (2) Restaurarea să se încredințeze unei antreprize recunoscute, pentru care se vor face de îndată invitații la cel puțin trei case, pentru a ne trimite oferte. (3) De asemenea, se va organiza o campanie financiară pentru strângerea fondurilor de restaurare. Drept care am încheiat prezentul proces-verbal”.

Actul este semnat de starețul-președinte și de membri, sub ștampila Sf. Mănăstire Antim - Patriarhia Română. Trei obser­va­ții se impun imediat. Întâi, com­po­nența: trei generali ai Armatei Române, doi profesori universitari - chimistul Alexandru Mironescu și logicianul Anton Dumitriu - și un „ziarist și publicist”, sub pre­șe­dinția unui arhimandrit. Radiografia socială a comitetului anticipează radiografia viitoarelor întâlniri ale Rugului Aprins de la Antim. În al doilea rând, profesionalismul: încă din prima ședință există planuri și devize ale Comisiunii Monumentelor Istorice, un buget precis și principiul licitației cu minimum trei oferte. În al treilea rând, ierarhia obiectivelor: se începe cu paraclisul - spațiul liturgic minimal care va îngădui, curând, continuitatea slujbelor pe durata marelui șantier.

O lună mai târziu, orizontul se lărgește, decisiv. Procesul-verbal nr. 2 merită citat pe larg, fiindcă în el se articulează întreaga strategie - patrimonială, financiară și procedurală - a restaurării:

„Astăzi, 20 ianuarie 1945. [...] Având în vedere marea danie făcută Sf. Mănăstiri Antim de către Primăria Capitalei, prin bună­voința d-lui primar general Victor Dombrovschi - danie ce constă din 10 (zece) vagoane de ciment, nisipul și pietrișul necesar la proporția cimentului, toate acestea transportate în mod gratuit la mănăstire, precum și suma de 2.000.000 (două milioane) de lei, prevăzuți din anul trecut în bugetul Primăriei; având în vedere că Mănăstirea mai dispune în prezent de un numerar de 5.200.000 (cinci milioane două sute de mii) de lei, rezervați pentru restaurarea Paraclisului; având în vedere și faptul că Biserica mare din această mănăstire, în situația de ruină în care se găsește, cu greu ar mai putea amâna restaurarea, Comitetul hotărăște ca în primăvara acestui an să se înceapă restaurarea Bisericii mari”.

Urmează dispozitivul tehnic, de o precizie care onorează orice administrație. Răspunsul Comisiunii nu întârzie. La 24 februarie 1945, între semnatarii ședinței comitetului apare o prezență de primă mărime a arhitecturii româ­nești: profesorul și arhitectul Petre Antonescu.

Inclusiv autoritățile statului, o demonstrează faptele, au tratat ctitoria ivireană drept un monument național de primă însemnătate. Încununarea acestei pregătiri minuțioase este contractul încheiat în urma licitației din vara lui 1945, păstrată în același dosar, prin care „ing. Gh. Mandrin se obligă să execute lucrările [...] după devizul întocmit de Comisiunea Monumentelor Istorice, cu 90% spor la prețurile unitare din deviz, după cum a oferit la licitația ținută în ziua de 8 iunie 1945 [...], în conformitate cu planurile, devizele și în condițiile prescrise în dosarul special al acestei lucrări [...]. Începerea acestei lucrări va avea loc imediat după semnarea contractului. Terminarea completă a lucrărilor va avea loc la 1 noiembrie 1945, când se va preda provizoriu, iar recepția definitivă se va face după 1 an de întreținere de la acea [recepție] provizorie. În cazul când lucrarea nu se va preda complet terminată [...], dl ing. Gh. Mandrin este obligat să plătească câte 2.000 de lei pentru fiecare zi de întârziere”.

Fiecare clauză a contractului execută o hotărâre anterioară a comitetului: devizul Comisiunii Monumentelor Istorice, licitația pe bază de oferte, completarea proiectului „cu indicațiile speciale pentru darea în antrepriză”, excluderea din ofertă a materialelor deținute de mănăstire. Saltul valoric - de la 5.200.000 de lei alocați paraclisului în decembrie 1944 la 16.000.000 de lei pentru biserica mare în iunie 1945, cu spor de 90% la prețurile unitare - măsoară deopotrivă extinderea lucrării și inflația devastatoare a anului 1945. Garanția de 800.000 de lei în efecte, penalitatea de 2.000 de lei pe zi de întârziere plafonată la 15 zile, punerea în regie și urmărirea „în orice fel de avere personală” a antreprenorului întregesc portretul unei administrații monahale care negocia cu rigoarea unui minister.

Citite în succesiunea lor, cele patru documente ale anilor 1944-1945 alcătuiesc un lanț fără verigă lipsă: constituirea comitetului și restaurarea paraclisului (19 decembrie 1944), decizia extinderii la biserica mare și fixarea procedurilor (20 ianuarie 1945), cooptarea cunoscutului arhitect Petre Antonescu și închegarea mecanismului financiar (24 februarie 1945), contractarea execuției (8 iunie 1945, cu termen de predare la 1 noiembrie același an).

Dincolo de valoarea lor pentru istoria monumentului, aceste acte restituie fizionomia unui moment românesc irepetabil: în plin război și în pragul instaurării comunismului, un stareț, trei generali, doi profesori universitari, un publicist și cel mai celebru arhitect al țării își pun semnăturile, filă după filă, în aceeași condică.

Din această rigoare a restaurărilor - nu în pofida ei, ci și prin ea - avea să crească, în anii imediat următori, libertatea duhovnicească a Rugului Aprins. Restaurarea zidurilor și restaurarea omului lăuntric au împărțit la Antim același șantier, aceleași file și aceleași semnături, căci, de-a lungul unui lung șir de procese-verbale, până prin 1950, mai apar: Sfântul Cuvios Sofian Boghiu sau Părintele Benedict Ghiuș.

Această experiență de ctitor va fi împlinită de Cuviosul Sofian, fie la Mănăstirea Plumbuita, fie tot la Antim, în anii ’80 și după 1989.

În același context, apare - probabil printre primele dăți în calitate oficială - semnătura monahului Agathon Sandu Tudor. Devenit ieroschimonahul Daniil, peste doar câțiva ani, acesta va avea o tentativă de restaurare a Schitului Rarău - surprinzător și uriaș efort, asupra căruia vom reveni.