O geografie duhovnicească a Rugului Aprins: Mănăstirea Plumbuita

Alături de mănăstirile Antim și Cernica, cea de la Plumbuita este a treia vatră monahală bucu­reș­teană care a avut un rol semnificativ în geografia duhovnicească a Rugului Aprins. Indubitabil, aceasta s-a petrecut grație pre­zen­ței aici, ca stareț, a Sfântului Cuvios Sofian Boghiu.

În partea de miazănoapte a Bucu­reș­tilor, pe un dâmb de pe malul drept al râului Colentina, se înalță Mănăstirea Plumbuita, unul dintre cele mai vechi și mai încercate așeză­minte monahale ale Capitalei. Întâiul ctitor a fost Petru Vodă cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, care a început zidirea bisericii cu hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” în jurul anului 1560. Al doilea rând de ctitori îl formează Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) și mama sa, Doamna Ecaterina, care rezidesc chiliile și înzestrează lăcașul cu odoare de preț - portretele lor, în care sunt reprezentați ținând biserica în mâini, se păstrează în pronaos. Lucrările sunt desăvârșite sub Mihnea Turcitul, în vremea căruia, prin hrisovul din 21 octombrie 1586, mănăstirea este închinată Mănăstirii Xiropotamu (Sfântul Munte Athos).

Însemnătatea culturală a Plumbuitei depășește cu mult zidurile ei. În 1573, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea și a Doamnei Ecaterina, aici a luat ființă prima tiparniță din Bucu­rești - a treia din Țara Românească, după cea a ieromonahului Macarie de la Dealu și cea de la Târgoviște, unde s-a format diaconul Coresi. Sub îndrumarea monahului Lavrentie și a ucenicului său Iovan, la Plumbuita s-au imprimat două Tetraevangheliare și o Psaltire, din care se mai cunoaște astăzi doar un fragment păstrat la Biblioteca Națională din Sofia. Prin acest atelier tipografic, aici a început, propriu-zis, istoria cărții tipărite la București.

Epoca de glorie a mănăstirii se leagă de Matei Basarab. În 1632, sub zidurile Plumbuitei, oastea sa a câștigat bătălia decisivă împotriva lui Radu Iliaș, cu care își disputa tronul Țării Românești - biruință pe care voievodul a înțeles-o ca pe un semn. Devenit al treilea mare ctitor, Matei Basarab, împreună cu Doamna Elina, reface din temelii așeză­mântul și îl întărește ca pe o adevărată cetate de apărare: ziduri crenelate cu deschizături pentru flintă și săgeată, turn-clopotniță la intrare, cuhnie și trapeză - funcționale până astăzi - și o casă domnească cu subsoluri generoase. Biserica, de plan triconc cu turlă pe naos și ziduri groase de aproape un metru, îmbină caracterele arhitecturii muntenești cu ancadramente de tip gotic la ferestre, mărturie a influenței moldo­venești.

Tot de acest veac se leagă și numele așezămân­tului. Tradiția, consemnată în trei variante de monografia pr. dr. Corneliu Zăvoianu (2001), gravitează în jurul aceluiași element: acoperișul de plumb. Fie că Matei Basarab ar fi învelit biserica în plumb, fie că, în încleștarea din 1632, acoperișul ar fi fost topit pentru turnarea ghiulelelor, fie că mulțimea proiectilelor căzute pe biserică i-ar fi dat învelitorii un luciu plumburiu - localnicii au numit-o „Plumbuita”.

Cutremurul din 1802 a lovit grav biserica și clopotnița, refăcute între 1802 și 1806 de egumenul Dionisie din Ianina, fost stareț al Xiropotamului. Istoria mare a țării a trecut și ea prin incinta fortificată: în 1821, Tudor Vladimirescu a așezat santinele lângă mănăstire pentru a împiedica fuga boierilor din oraș, iar în octombrie 1848, fără acordul autorităților bisericești, beciurile Plumbuitei au fost transformate în închisoare politică pentru o parte dintre fruntașii Revoluției.

Lovitura cea mai grea a venit odată cu secularizarea averilor mănăsti­rești (1863): spoliată de toate posesiunile, mănăstirea a fost transformată samavolnic în biserică de mir, iar ansamblul a alunecat în ruină.

Redresarea începe prin osteneala preotului Ion Sachelarescu, care din 1933 luptă pentru redobândirea proprietății și inițiază, sub egida Comisiei Monumentelor Istorice, primele lucrări de restaurare. Cartea sa Din istoria Bucureștiului. Plumbuita (1940) a readus ctitoria în conștiința publică. În 1943, așe­ză­mân­tul este reînființat ca mănăstire de călugărițe, sub stareța Teodora Teodorescu, adăpostind și Institutul Mănăstiresc „Sfânta Fecioară Maria” pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1951, Plumbuita redevine mănăstire de monahi, sub o succesiune de vrednici stareți: Varlaam Daschievici, Justinian Florea, Sofian Boghiu, Maxim Mereanu, apoi, între 1966 și 1999, Simeon Tatu.

După Decretul 410 din 1959, care a golit mănăstirile de tinerii vie­țuitori, Patriarhul Justinian a salvat Plumbuita, ca și Antimul, trans­formându-le în paraclise patriarhale.

Sub stăreția arhimandritului Visarion Marinescu (1999-2014), ucenic vreme de cincisprezece ani al Părintelui Sofian la Antim, și apoi a protosinghelului Justin Bulimar (din octombrie 2014), a fost inițiat programul de restaurare integrală a ansamblului: reamenajarea incintei, Altarul de vară, refacerea chiliilor și a trapezei.

În această lungă istorie, anii 1954-1958 au o densitate duhovnicească aparte: sunt anii în care stăreția Plumbuitei a fost purtată de arhimandritul Sofian Boghiu. Sfântul Cuvios Sofian fusese unul dintre participanții de seamă ai întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (1944-1949), stareț al Antimului din 15 iunie 1950 și profesor de pictură la Seminarul Monahal de la Neamț (1950-1952).

La Plumbuita, Cuviosul Sofian a vegheat tocmai etapa reînvierii: sub stăreția sa s-au desfășurat și încheiat lucrările de restaurare patronate de Patriarhul Justinian, iar mănăstirea și-a recăpătat rânduiala liturgică și disciplina de obște. Dar semnificația cea mai adâncă a acestor ani ține de continuitatea tainică a Rugului Aprins: după interzicerea întâlnirilor de la Antim, Plumbuita a devenit unul dintre locurile discrete de regrupare a mișcării. Părintele însuși mărturisea în anchetă că, începând din 1956, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, când cobora în Bucu­rești, venea și slujea la Plumbuita. Stareţul găzduia întruniri ale foștilor membri și participa el însuși la adunările din casa profesorului Alexandru Mironescu.

Deznodământul a fost cel al întregii generații mărturisitoare. La 11 ianuarie 1958, Securitatea i-a deschis dosar de verificare, iar în iunie 1958 Sfântul Cuvios Sofian a fost arestat în lotul „Rugului Aprins”. Printr-o ironie dureroasă a istoriei, târnosirea bisericii pe care o veghease se săvârșea la 24 iunie 1958, în vreme ce starețul ei, fiind în arest, trecea deja prin anchetele Securi­tă­ții. Condamnat la 16 ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică”, a trecut prin Jilava, Aiud și Salcia, purtând detenția - după propria-i mărturie - ca pe o „Academie specială”. Eliberat prin grațierea din 1964, a lucrat ca pictor al Institutului Biblic (1965-1967), fiind îmbisericit în acei ani tot la Plumbuita, înainte de a-și relua, din 1967 și până la sfârșitul vieții, stăreția Antimului.

Pentru rigoarea istorică, să mai amintim că și părintele Felix Dubneac l-a însoțit la Plumbuita pe Sfântul Cuvios Sofian, iar ulterior și în temnițele comuniste, el însuși fiind unul dintre membrii Rugului Aprins.

Deținem în arhiva proprie câteva prețioase mărturii de istorie orală, datorate în primul rând medicului cardiolog Mihail Constantineanu - despre felul în care se petreceau în ascuns întâlnirile Rugului Aprins la Mănăstirea Plumbuita, în vremea stăreției Sfântului Cuvios Sofian. Parte dintre tinerii care frecventau aceste întâlniri, devenite o adevărată sărbătoare, prin pre­zența rară chiar a Părintelui Daniil Sandu Tudor, au fost însă arestați ori au avut grave probleme cu poliția politică comunistă.

În plină noapte ideologică comunistă, incinta fortificată a lui Matei Basarab a adăpostit, încă o dată în istoria ei, o rezistență - de această dată una a rugăciunii inimii.