Restul e hârtie

Nu ştiu exact cum îşi priveşte un scriitor manuscrisul tocmai dus la bun sfârşit. Nu de multe ori am putut să-mi arunc o privire peste un text înainte ca el să ia drumul tiparului. O experienţă recentă de acest fel - am răsfoit de curând paginile adunate cu grijă într-un sertar şi aşteptând cuminţi să devină o carte - a fost pentru mine un prilej de aproape meditaţie. Fireşte, nu de profunzime: nu am citit rând cu rând povestea, căci despre o poveste cu poveşti e vorba, ci doar pe sărite. Îndeajuns cât să-mi las gândurile să colinde libere, de pe margine. De pe marginea unei lumi. Mai strecurasem eu câte o privire clandestină în "laborator", mă mai minunasem eu cum dintr-o paletă de griuri pot naşte curcubee, din zgomote - tăceri, din cele concrete - cele abstracte şi viceversa... puţin relevante însă aceste scurte intruziuni. Abia atingând paginile frumos rânduite, gestul de a da târcoale contururilor unui univers închegat mi-a dezvăluit un punct de vedere. Şi mi-am promis o revizitare a unui critic francez trecut deja la index, considerat cvasiexpirat din cauza încăpăţânării sale de a amesteca biografia cu bibliografia.

"Restul e tăcere", sună o replică celebră, ultima rostită de un personaj cunoscut de toată lumea. Era ultimul gând al lui Hamlet. Perspectiva morţii se confunda cu cea a vieţii şi singura atitudine consistentă cu acest tablou a fost, se vede, necuvântul. Ce poţi spune, confruntat cu lucrurile ultime? Nimic. Sau poţi aluneca în metalimbajul lipsei oricărui limbaj. Întorcându-mă la... restul, nu pot să nu reflectez asupra actului de a scrie. Iată că, orice am face, nu putem trăi fără a pune pe hârtie un gând, o idee, o stare... şi cât de lacomi devorăm, la rându-ne, tone de litere! Boldul scrierii: blestem pentru unii, binecuvântare pentru alţii, deopotrivă viaţă şi moarte pentru fiecare dintre cei atinşi de umbra zeului cu o pană în mână. I-am uitat numele, poate, sau, dacă nu e menţionat pe undeva (nu mă refer la figuri consacrate de "mesageri"), trebuie că există totuşi, fiindcă orice forţă care te consumă spre a te reda ţie însuţi altul e un zeu. Fireşte, lăuntric. Şi fiecare are zeul lui căruia-i înalţă temple, îi închină ore, zile, ani, toată viaţa - e suficient să ne uităm un pic în noi înşine şi vedem care ne e zeul interior. Poate demonul interior, dacă e să ne lăsăm seduşi de un atare unghi de vedere. Demon, da, fiindcă orice formă de expresie presupune sacrificarea unor lumi paralele - lumi ale posibilului. Când dai o formă unor conţinuturi interioare, toate formele alternative sunt îngropate în afara marginilor găsite. Şi nu e trist? În măsura în care te năpusteşti să epuizezi Lumea într-o multitudine de obiecte ce pot fi - chiar cu talent - descrise, disecate, analizate, combinate şi recombinate din pix, nu ai cum să nu simţi că încă nu ai spus totul în peticul tău de hârtie (sau în pixeli). Tot ce mai poate salva o astfel de stare de lucruri e la capătul celălalt al Lumii, acolo unde, cinstit, trebuie să admiţi că nu ai cum ajunge de unul singur: actul lecturii recuperează, de aceea, latenţe ascunse, uneori nebănuite de însuşi gândul celui care scrie. De aceea, "Măria Sa Cititorul" are, dacă nu ultimul cuvânt, cel puţin un al doilea cuvânt. De aceea nu poţi pretinde că scrii fără să te intereseze cum e receptat ceea ce scrii. De aceea scrisul tău nu e doar o continuă primenire a unui Weltanschauung personal, ci şi o întrebare adresată nici tu nu ştii cui. Iar răspunsul aşteptat poate deveni miza întregii tale existenţe în Lume. Cum să nu te doară un nerăspuns, şi când e răspunsul mai mult decât inadecvat, deci nerăspuns? Dar... Umbra pe care o porţi cu tine înseamnă şi povara unui astfel de capăt de drum. Se poate întâmpla când restul e hârtie în loc să rămână tăcere.