Retragerea în cochilia ignoranţei

Un articol de: Gabriel Andronache - 29 Martie 2011

Am observat că, de câţiva ani încoace, în magazinele de mobilă se găsesc numai biblioteci cu rafturi scurte şi înguste, dar, în schimb, cu un spaţiu generos alocat televizorului. Asta probabil că din cauza faptului că televizoarele au crescut în diagonală, trebuie neapărat să se lăfăie cât mai lejer pe piedestalul lor. Iar rafturile, tot mai mici, nu mai pot adăposti decât o mână de cărţi. A apus vremea bibliotecilor masive, cu sute de volume, care mă impresionau când călcam pragul casei cuiva. Şi nu cred că e vina producătorilor de mobilă. Ei fac ceea ce se cere. Dacă omul nu vrea decât două scândurele vopsite drept rafturi de bibliotecă, tâmplarul industrial atâtea face. Aceste biblioteci liliputane nu sunt singurele lucruri emblematice pentru noile dimensiuni ale vieţii noastre de zi cu zi. Şi cărţile sunt livrate de diverşi producători în doze mici, să nu te ia prea tare. De pildă, o carte lejeră, deloc voluminoasă, precum "Cei trei muschetari", îţi este vândută acum fracţionat, în patru volume. Nu m-ar mira ca, în viitorul apropiat, cărţile să fie vândute pe capitole sau chiar pe paragrafe. Eventual să fie însoţite şi de un avertisment: "Pentru sănătatea dumneavoastră, nu citiţi mai mult de zece rânduri pe săptămână". Şi presa scrisă a suferit schimbări vizibile ale dimensiunii. Publicaţiile culturale sunt mai subţiri şi mai scumpe. În schimb, mondenităţile sunt mai groase şi mai ieftine. La televiziuni, emisiunile culturale sunt plasate la ore imposibile, nu beneficiază de promovare şi sunt reduse, de cele mai multe ori, la durata a maximum 30 de minute. Plictiseşte cultura? O oră de polemici academice e prea mult pentru nervii telespectatorilor? În schimb, oratoria de bâlci se lăţeşte pe spaţii de emisie dolofane, cât să se înfrupte vulgul veşnic nesătul de circ. 400 de aleşi ai neamului se rătăcesc într-o megastructură a kitsch-ului precum Casa Poporului, dar unii dintre ei strâmbă din nas când e vorba de înălţimea viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului. Nu cumva să fie prea impunătoare, nu cumva să întreacă prin măreţie mult mai gonflata aroganţă a vremelnicilor dregători. De parcă neamul românesc trebuie la nesfârşit să fie perceput drept un popor pricăjit şi nevolnic, care nu e în stare să zidească o ctitorie care să rămână mărturie peste veacuri a tăriei credinţei sale în Dumnezeu. Mulţi ne vor mărunţi, neînsemnaţi, plângăcioşi şi retraşi în scorbura unei perpetue lipse de îndrăzneală. A venit însă timpul să ne recâştigăm dreptul la adevărata dimensiune, spirituală, culturală, academică.