Reverenda ca o cruce
Acum 107 ani, de marele praznic al Intrării în biserică a Maicii Domnului, se năștea în Moldova de jos părintele Constantin Galeriu, marele pescar de suflete al secolului trecut. Spre pomenirea lui, am fost la Biserica „Sfântul Silvestru” (acolo unde a slujit câteva decenii) și am aprins o lumânare la mormântul său. Dar, totodată, am ținut să scriu câteva rânduri spre neuitare, legate de modul sclipitor și unic în care și-a purtat demnitatea preoțească prin lumea dezlănțuită.
„Nu haina îl face pe om”, zice o vorbă românească a cărei veridicitate nu o pot accepta defel. O vorbă „în vânt”, deoarece haina, adică discursul exterior, spune multe despre cel care o îmbracă, indiferent de valoarea învelișului. Părintele Galeriu își purta cu deosebită demnitate ținuta preoțească, reverenda adică, indiferent de mediul în care evolua, ceasul din zi, anotimpul din an. Nimeni nu l-a văzut vreodată fără rasa preoțească, nici măcar în intimitatea locuinței: avea veșmânt potrivit pentru orice situație. Haina era pentru el un discurs în sine, o afirmație vizuală solidă pentru lumea românească de atunci. Era o cruce sobră, pe care o îmbrăca bucuros, cu care se mândrea - sacerdot al Marelui Arhiereu. Și mai era ceva: imensa lui barbă, frumoasa podoabă a obrazului care se decupa ca alb lucitor pe negrul mătuit al reverendei, crea imaginea preotului perfect (ceea ce era), a contrastului vizual și a credibilității fără dubii. Era omul etern, Adamul ascultător, prototipul care a trecut proba timpului sacru, liturgic și ritualic... Așa apărea părintele Galeriu; cu poalele anteriului fluturând, cu barba în vânt, cu mâna gata de binecuvântare. Dinamică duhovnicească, avânt haric, expresivitate chiar și când tăcea.
Iar când vorbea...! Atunci „magia” lucra pe loc în profunzimile noastre sufletești, pe suprafețe extinse, în timp și spațiu. Plecai „gârbovit” de gânduri, dar dornic să-l reauzi, însetat să revezi spectacolul rostirii adevărului de credință în multiplele sale modulări și exprimări. Predicile sale (lungi, e adevărat) începeau pe un ton liniștit, ca la ieșirea unei corăbii din port: manevre precise, marea calmă. Apoi lucrurile se învolburau, căpătau dimensiunile unui uragan spre final, pentru ca mai apoi ritorul să te „depună” în alt port, mai frumos decât din care plecaseși cu o oră în urmă. Ce se petrecea cu părintele Galeriu pe măsură ce vorbea? Era un fenomen unic, acela al insuflării, de care bătrânul orator se învrednicise cu timpul. Vorbind și însuflețindu-se treptat, cuvintele căpătau un alt sens, un alt ritm. Acela era momentul de grație, când deschidea brusc ochii și parcă vedea pe un prompter ceresc cele ce avea să rostească în fața adunării. Brusc, devenea alt om, efortul oratoric îl cuprindea ca o binecuvântată transă, era dăruit cu totul Cuvântului. De fapt, părintele Galeriu a fost sacerdot al Cuvântului căruia i-a slujit, unic și irepetabil.
Spovedea în Biserica „Sfântul Silvestru” și până la 1 sau 2 noaptea. Cozi mari, mulțimi de oameni care pe vremea aceea nu știau „alfabetul” elementar al spovedaniei, oameni cu păcate străvechi, stratificate, cicatrizate unele din ele care voiau să se înnoiască în duh, sub atingerea harică a părintelui Galeriu. Acolo eșuau valurile mâloase ale vieților trecute, acolo șiroaie de lacrimi zăgăzuiau patimi vechi ori noi, acolo suspinul răscumpăra un trecut duhovnicesc anevoios. Tot acolo se spovedeau și intelectuali de marcă, artiști de vază, oameni de știință, politicieni chiar. Părintele avea pentru fiecare rugăciunea și colac de salvare. Avea „credibilitate” cât un întreg sobor, asta datorită vieții lui jertfelnice: nimeni nu pleca mâhnit, fără un cuvânt de folos, fără o rugăciune, fără un sfat, fără o... bomboană în buzunar. Iar când nu avea bomboane, împărțea dropsuri de tuse - conform mărturiei unui arhiereu care, la colindat fiind pe vremea studenției, în casa părintelui Galeriu „devalizată” de celelalte coruri, în miez de noapte a primit astfel de „mângâieri” dulci...
Preot realist (cu atât mai dumnezeiesc), suflet agățat de cruce, prieten al suferinzilor de orice fel, mângâietor necondiționat și rob al Cuvântului - părintele Constantin Galeriu este purtat acum de noi spre slava cea cerească, prin mărturisire fără preget. Merită din plin acest efort memorial și mântuitor!