Rezistenţă

Un articol de: Monalisa Bobe - 27 Noiembrie 2011

Începe cu o nelinişte. O senzaţie de disconfort pe care nu ştii de ce să o legi: te gândeşti că poate de vină sunt tocurile cui, sau eşarfa înnodată într-o prea lucrată dezordine, sau picătura de parfum care te împiedică să mai simţi orice altceva. De fapt, nu. Vine mai dinăuntru. Şi-ţi simţi dintr-odată postura un corset în care nu înţelegi cum de te simţisei bine cu ceva timp în urmă. Atenţia-ţi glisează uşor din afară spre falduri interioare de care nu te mai ocupasei, cale de săptămâni... luni... ani. O senzaţie de straniu, de neobişnuit face ca proaspetele certitudini să devină, una după alta, sfărâmicioase, şi te amuzi la spectacolul mai vechii fragilităţi pe care o credeai la adăpost îndărătul lor. Idei vin una după alta şi te fură din braţele unei realităţi pe care o simţi, cumva, străină. Nepotrivită. Nu a ta. Controversele trec rapid în contrarietate, iar contrarietatea, în contradicţie. Şi de aici, în contracţie.

O contracţie a fiinţei e ceea ce simţi când descoperi că ai închis uşi fără a încheia într-o formă "bună" socotelile cu ce laşi în urma lor, repezindu-te să te arunci peste praguri neexplorate. Ceea ce luasei drept forţă centripetă, crezând că în sfârşit îţi găsisei un punct de reper, era de fapt o aruncare centrifugă dincolo de marginile unui ce interior problematic. Sângele-ţi pulsează grăbit, terminaţiile nervoase din piele detectează presiuni enorme, totul e prea aproape, totul te asfixiază, totul te răneşte şi la cea mai mică mişcare în decor nu mai rămâne din tine decât sare. Sarea epuizării unei iluzii, sarea unei lacrimi. Prudenţă, retragere, depărtare... tăcere şi încă alte câteva gesturi dinadins omise, dând măsura depăşirii dureroase a unor "păduri ce-ar fi putut să fie". Te desprinzi. Înapoi la singurul "copac răzleţ" pe care-l ştii adevărat şi de care nu te poţi debarasa fără ca asta să-nsemne o negare de sine. Ceea ce ai trăit se poate numi, aşadar, rezistenţă. Rezistenţă faţă de compensări facile ale unor situaţii care, se vede treaba, chiar nu pot rămâne nerotunjite. Situaţii de la care ai luat, cum se zice, o pauză. Rezistenţa tocmai ţi-a arătat că nu există pauze, există doar treceri. Metamorfoze. Ceea ce ştiai amorţit în cutia prăfuită cu vechituri se dovedeşte viu, căci smuls din tine, şi ţi se revelează altfel decât rămăsese îngropat. Nu se terminase de fapt nimic, nu fusese pus capăt de fapt la nimic, o rană sângera mută în urmă, aşteptând cuminte să te cuminţeşti şi să te ocupi de ea... căci de tine. Rezistenţă, da. Rezistenţa care te învaţă că nu ai altă şansă decât transformarea. Că nu poţi să îngheţi viaţa fără un preţ - prea mare faţă de satisfacţiile defenselor compensatorii. Rezistenţă, da. Rezistenţă a unei întrebări care-ţi cade peste pleoape ademenindu-te spre un somn de plumb... spre acel somn.