Rezistența anticomunistă și despătimirea sufletului

Doar citind și recitind literatura supraviețuitorilor din temnițele comuniste poate realiza cineva complexitatea, adâncimea, dar și splendoarea fenomenului mărturisirii creștine. Primul gând care-ți vine în minte în acest caz e acela al unei extraordinare rezistențe fizice și psihice a celor care și-au păstrat demnitatea și credința în închisori. Vrednică de toată admirația e această rezistență, dar aș îndrăzni să spun că ea a venit abia în al doilea rând, pe o anumită premisă.

Principala forță ce a făcut posibile rezistența și implicit mărturisirea lui Hristos a fost curăția sufletului, la care se poate ajunge prin paza minții de gândurile necurate. Este aproape de necrezut faptul că deţinuții ar fi putut să aibă un astfel de război în pușcărie și, totuși, au fost persoane care au experimentat lupta cu toate patimile posibile. Nici un creștin nu este absolvit de războiul nevăzut al patimilor, oriunde ­s-ar afla el, și pentru că cea mai încrâncenată luptă ce se dă în acest univers cu puterile vrăjmașe este cea pentru sufletul omului. Însemnările lui Ioan Ianolide ne descoperă această latură mai puțin cunoscută a vieții creștinești în condiții de detenție, care o apropie foarte mult de lupta pentru despătimire a marilor nevoitori, ce a fost consemnată, spre pildă nouă, în „Viețile” sfinților cuvioși: „Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat, dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase, sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama sa, o va pofti, deşi, în general, asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă. Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte.

Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început. Dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă. Dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta, iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”).

Aceste rânduri, născute în cea mai dură detenție din epoca comunistă, ce par a fi desprinse din Filocalie, ne atenționează asupra valabilității în orice vreme a temeiurilor vieții duhovnicești statornicite de Sfinții Părinți. Cugetările lui Ianolide sunt consemnările războiului zilnic prin care a trecut un suflet extrem de vigilent și preocupat de sporirea sa duhovnicească, ce a înțeles pe deplin faptul că păcatul se poate săvârși nu doar cu fapta în lume, ci și cu gândul, chiar și într-o izolare totală, cum a fost cea din închisoare. Și, odată săvârșit, păcatul slăbește puterile sufletești, distorsionează realitatea lăuntrică și pe cea exterioară, iar din această pricină poate compromite orice capacitate de mărturisire. Mărturisirea adevărului lui Hristos nu este un simplu gest ce s-ar putea acoperi printr-o formală declarație exterioară, ci e o trăire și o unire cu Hristos. De aceea, importanța înfrânării trupului și a curăției sufletului sunt determinante, atât pentru înaintarea duhovnicească, cât și pentru forța și statornicia mărturisitorului. Pentru că, să nu ne amăgim, actul mărturisirii nu este nicidecum apanajul unei bravade scorțoase de tipul „eu rezist!”, ci al unei excepționale maturități a duhului care a înțeles faptul că viața creștinului se fundamentează pe două elemente majore: respingerea gândului pătimaș și trăirea adevărului lui Hristos.