Rodnicia suferinței
În prima duminică după Rusalii trăim cu toții bucuria prăznuirii Tuturor Sfinților, din toate timpurile și din toate locurile. Treapta supremă a vieții spirituale este cea a sfințeniei, împlinirea unei mari porunci din Sfânta Scriptură: „Fiți sfinți, pentru că Eu, Domnul, sunt Sfânt” (Leviticul 11, 45). Fie prin înfruntarea chinurilor și a morții jertfelnice precum mucenicii, fie prin îndurarea necazurilor vieții precum sfinții care au trăit în lume, fie prin izbândirea în războiul față către față cu cel rău, precum monahii cu viață sfântă - toți sfinții au dobândit acest mare dar, însă și printr-un fapt comun: răbdarea suferinței. Înfruntarea durerii și a necazurilor, a neputințelor și lipsurilor, a răutății și invidiei, a răzvrătirii propriului trup și a slăbiciunilor propriului suflet - toate acestea au alcătuit acea forjă de foc pe care, îndurând-o, sfinții au ieșit asemenea aurului curat din topitoare. Nici o zgură a plăcerilor acestei lumi, nici un gând necurat, nici o slăbiciune omenească, nici o putere a vrăjmașului nu a mai reușit să-i clintească sufletește, de vreme ce pe toate le-au biruit prin ajutorul neprețuit al harului dumnezeiesc și prin răbdarea suferințelor până la capăt.
Când Dreptul Iosif se afla în Egipt înfruntând cu mult curaj toate necazurile și ajunsese să fie numit sfetnicul personal al lui Faraon, a avut doi copii cu soția sa și Sfânta Scriptură ne spune că le-a dat următoarele nume: „Celui întâi-născut, Iosif i-a pus numele Manase, pentru că și-a zis: «M-a învrednicit Dumnezeu să uit toate necazurile mele și toate ale casei tatălui meu»; iar celuilalt i-a pus numele Efraim, pentru că și-a zis: «Dumnezeu m-a făcut roditor în pământul suferinței mele»” (Facerea 41, 51-52). Sfinții nu vorbesc aproape niciodată despre necazurile îndurate, despre suferințele care, în unele momente, le-au secat sângele și le-au amărât viața. Nu pentru că nu și-ar aminti de ele, ci pentru că acestea ajung să fie covârșite de bucuria vieții întru Hristos. Pe de altă parte, ei privesc întotdeauna suferințele lor asemenea unui pământ roditor care, frământat cu lacrimile stăruinței și săpat cu răbdarea neîncetată, a adus un rod bogat și mântuitor: dobândirea harului Duhului Sfânt, care vindecă și sfințește fiecare suflet.
Întrebat fiind de un credincios care este chipul Duhului Sfânt, de vreme ce Acesta este prezentat doar simbolic în iconografie sub forma unui porumbel, Sfântul Paisie Aghioritul i-a oferit un răspuns cutremurător. I-a spus că, dacă se va învrednici să se mântuiască, atunci va vedea, la sfârșitul veacurilor, acest chip al Duhului Sfânt alcătuit din chipurile tuturor sfinților adunați împreună în Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea, să cerem și noi, „cu o gură și o inimă”, așa cum ne învață Dumnezeiasca Liturghie, să fim vase vrednice pentru primirea harului dumnezeiesc. Și să medităm la acel fragment din rugăciunea „Împărate ceresc” în care cerem Duhului Sfânt: „Vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.
Însă nu se va întâmpla până ce nu vom învăța să răbdăm suferința, făcând-o, astfel, roditoare de sfințenie.