Rolul conducătorilor creștini în destinul și evoluția neamului românesc. Cazul Constantin Brâncoveanu

Domnitorii români au fost stâlpii principali ai apărării identității neamului românesc, credința ortodoxă fiind un element central al acesteia, devenind și scut de apărare a pământului strămoșesc, dar și stindard menit să îmbărbăteze și să motiveze lupta împotriva expansiunii altor credințe ce ținteau deznaționalizarea românilor. Astfel, credința ortodoxă, țara și neamul au reprezentat valorile fundamentale ale slujirii domnitorilor noștri, mai ales în vremuri de restriște.

Spun „slujire” pentru că aceștia aveau conștiința alegerii de către Dumnezeu, așa cum reiese mereu din formula de introducere solemnă prezentă în actele oficiale, hrisoave și pisaniile ctitoriilor lor, mănăstiri și biserici: „Io [Ștefan] Voievod, din mila lui Dumnezeu...”, cuvântul „Io”, prescurtare din limba slavonă a numelui Ioan, adică „ales de Dumnezeu”, fiind parte oficială, titlu purtat de voievozii români tocmai pentru a indica această con­știință a alegerii, a „ungerii divine”. De aici legitimitatea domniei, titlul de „binecredincios”, dar și votul implicit de slujire a lui Dumnezeu, de apărare a credinței şi a poporului dat lor spre stăpânire.

Iar slujirea față de Dumnezeu și popor implică, de asemenea, jertfă în ducerea la îndeplinire a mandatului divin, de aici statornicia în jurământul dat, curajul în luptele de apărare, riscul asumat până la jertfire, așa cum este cazul mai multor domni români, culminând cu cel al binecredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu.

Credinţa, element stabil și constant al neamului românesc

Această conștiință a alegerii divine spre slujire, în concordanță cu precizarea Sfântului Apostol Pavel, care scrie că toate stăpânirile sunt rânduite de Dumnezeu (Romanii 13, 1), reflectă și con­știința populară despre credință (care trebuie să fie apărată), ca element stabil și constant al nea­mului românesc, așa cum se vede și din versuri izvorâte dintr-o astfel de conștiință, precum în Cântec de George Coșbuc: „Știm și noi o lege sfântă/ Şi de-un veac de ani acum/ Stăm cu ochii tot pe țintă/ Mergem tot pe-același drum/ Pentru sfânta lege-a Crucii/ Pentru limba ce-o vorbim/ Ce de-oțel pe săbii lucii/ Pus-am noi de când trăim”, sau în Muma lui Ștefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu: „Du-te la oștire! Pentru ţară, mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

Aceeași conștiință populară despre luptele pentru apărarea cre­dinței este reflectată și în ima­ginea crucii ca steag de luptă, de inspi­rație constantineană (In hoc signo vinces), în versuri precum cele din Deșteaptă-te române de Andrei Mureșanu: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creș­tină”, după cum este reflectat și sacrificiul suprem pentru credință din Balada lui Constantin Brâncoveanu, operă monumentală a folclorului românesc: „Facă Dumnezeu ce-o vrea/ Chiar pe toți de ne-ați tăia,/ Nu mă las de legea mea.// ... Să știți c-a murit creștin/ Brâncoveanu Constantin” (Balada a fost culeasă de Vasile Alecsandri în 1852 și publicată în volumul său, Poezii poporale, balade, cântece bătrânești).

Toate cele de mai sus ilustrează faptul că Ortodoxia nu anulează identitatea națională, ci o sfinţește și astfel îi conferă o dimensiune veșnică. Așa cum scrie Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae în Ortodoxie și Naționalism (Ed. Supergraph, București, 2011), Ortodoxia a pătruns în existența poporului român „odată cu formarea lui. Acest fapt atestă permanentizarea poporului nostru până azi având în constituția lui ca element neschimbat acest creștinism pe care l-a primit în ființa sa odată cu formarea lui. Una a păstrat-o pe cealaltă: ființa noastră națio­nală a păstrat permanent Ortodoxia și Ortodoxia a păstrat nealterată ființa noastră națională. Ele au format un întreg identic cu sine însuși de-a lungul întregii sale istorii, de la începuturile istoriei poporului român și ale creștinismului originar și până azi” (p. 142).

În acest context, Constantin Brâncoveanu (1654-1714, domnia 1688-1714) reprezintă apoteotic înrădăcinarea totală și definitivă a marilor noștri voievozi în credința străbună prin refuzul lui categoric exprimat în fața sultanului în Istanbul de a accepta turcirea fiului său mai mic, Matei (Constantin Șerban, Constantin Brâncoveanu, Ed. Tineretului, București, 1969, p. 188), și hotărârea de a muri mai degrabă alături de ceilalți fii (Constantin, Ștefan și Radu) și de sfetnicul Ianache, decât să încalce legea strămoșească, legea creștină.

Curajul și demnitatea domnitorului martir, fidelitatea neclintită față de credința creștină a neamului său au rămas legendare și model de acceptare a riscului până la jertfa supremă atunci când cineva este pus în situația de a alege între Domnul Dumnezeu Iisus Hristos și orice alt privilegiu din viața pământească.

În timpul domniei sale, țara a cunoscut o epocă de înflorire

Trebuie menționat și faptul că în vremea domniei sale, timp de grea cumpănă pentru poporul român, condus însă de acest voievod de o deosebită vrednicie, țara a cunoscut o epocă de binecuvântare, de înflorire, atât la nivel politic, domnitorul fiind un abil diplomat, și economic, cât și la nivel cul­tural-spiritual.

Constantin Brâncoveanu a fost un nedezmințit sprijinitor al culturii (tiparul, învățământul, arta). De exemplu, cartea tipărită în epoca sa, cea religioasă în special, a devenit un sol grăitor, convingător, că în Ţara Românească se desfă­șoară o viață spirituală de o intensitate neobișnuită, avându-l ca „centru polarizator pe domn”, așa cum precizează Radu Ștefan Ciobanu în studiul său despre viața spirituală în epoca lui Constantin Brâncoveanu (Vezi, Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu (coord.), Constantin Brâncoveanu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, p. 232).

Pe de altă parte, alături de întreprinzătoarea și credincioasa lui soție, Maria (Marica) Doamna, voievodul martir s-a remarcat, precum alți domni iubitori de neam și țară, prin ctitorirea de lăcașuri sfinte, biserici și mănăstiri, între altele, mănăstirile Hurezi, Sâmbăta de Sus, Surpatele, biserici precum „Sfântul Gheorghe”-Nou și Biserica Doamnei din București, Biserica Mogo­șoaia și cea a curții domnești din Potlogi; de asemenea, a reconstruit, extins ori pictat numeroase alte lăcașuri, precum mănăstirile Cozia, Arnota, Mamul, Bis­trița (Vâlcea), a înălțat din nou Mitropolia din Târgoviște și biserica domnească de acolo și, mai general vorbind, așa cum precizează Nicolae Iorga, a zidit biserici frumoase pe fiecare din domeniile sale (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2013, p. 391). Între toate, însă, apreciază același istoric, Mănăstirea Hurezi reprezintă tipul definitiv al arhitecturii religioase a românilor (Ibidem, p. 392).

Atât tipărirea de carte de cult ortodox, cât și grija pentru lăca­șurile de rugăciune au avut și rolul de a ține piept tendințelor de dez­na­ționalizare a românilor prin prozelitismul catolic, dar și calvin, mai ales în Transilvania, acesta fiind una din țintele răspândirii cărților de cult ortodox.

Aceste activități, alături de celelalte puse în slujba poporului, au făcut din voievodul martir unul dintre cei mai importanți ctitori de neam și de identitate națională, fapt reflectat și în actul de canonizare a Sfinților Brâncoveni, semnat în 1992 de către Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și de membrii Sfântului Sinod, care mențio­nează „faptele virtuoase ale binecredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a cârmuit cu înțelepciune vreme de 25 de ani Ţara Românească, întemeietor de artă și cultură, ridicând, înnoind sau înzestrând multe biserici, mănăstiri și alte așezăminte, miluind pe cei săraci, ajutând cu prisosință Sfintele Biserici Ortodoxe surori (vezi L. S. Desartovici (ed.), Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, Tainica biruință a lacrimilor, Ed. Sofia, București, 2026, p. 83).

A fost ajutat în mod direct de soția lui devotată

În toate demersurile sale întru slujirea neamului și a țării sale, voievodul român a fost ajutat direct și efectiv de soția lui devotată, Doamna Maria (Marica) Brâncoveanu, o personalitate puternică, tenace, inteligentă, educată, cu deosebit spirit practic și realist, mamă a 11 copii, şapte fete și patru băieți, care, precum soțul ei, a dus o viață de curaj, demnitate și credință.

După ieșirea din închisoarea din Istanbul și revenirea din exil „în patria mult dorită” (ibidem, p. 89), „Maria, cu mila lui Dumnezeu, Doamnă a toată Ungro-Vlahia” (ibid., p. 86), cum scrie despre sine într-o scrisoare adresată Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara, a avut grijă de ctitoriile brân­covenești, construind noi lăcașuri de închinare, restaurând altele vechi și înzestrând multe altele. Și, deosebit de important, în 1720 a reușit să aducă moaștele soțului său martir la București.

Împreună cu soțul ei a creat în Ţara Românească o epocă de lumină spirituală și culturală prin fapte de vrednicie rezumate în portretul pe care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Or­todoxe Române, i l-a făcut în mesajul său cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la aducerea moaș­telor Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu la Biserica „Sf. Gheor­ghe”-Nou din Bucu­rești. Preafericitul Părinte Patriarh a evi­den­țiat curajul și demnitatea Doamnei Maria Brâncoveanu, numind-o „pildă de evlavie și nădejde în vremuri de grele încercări, de răbdare în cea mai grea suferință, de mamă care și-a crescut copiii în neclintită credință, de soție iubitoare și devotată, valori transmise și urmașilor ei care au strălucit prin evlavie și filantropie” (Ziarul Lumina, 12 iulie 2020).

Doamna Maria Brâncoveanu (1661-1729) a fost canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 1 iulie 2025, având ziua de cinstire în 16 august.