Rolul mamei în dezvoltarea copilului: între afecțiune, disciplină și credință

Iubirea maternă are un rol esențial în dezvoltarea copilului. Ea contribuie la formarea siguranței emoționale, a încrederii în sine și a modului în care copilul înțelege binele și relațiile cu ceilalți. Privită atât psihologic, cât și teologic, iubirea devine un sprijin concret în viața de zi cu zi. Profesoara Cristina Benga, doctor în științele educației, arată clar cum comportamentul mamei, regulile pe care le stabilește și rugăciunea îl ajută pe copil să fie mai liniștit, mai sigur pe sine și să se dezvolte armonios. 

În experiența dumneavoastră ca mamă, profe­sor, mentor și consilier vocațional, cum se re­flectă iubirea maternă în formarea copiilor și în dezvoltarea unei personalități armonioase?

Pentru mine, ca mamă și profesor, iubirea maternă nu este doar un sentiment, ci și acel spațiu intim, securizant în care copilul învață cine este. Este acea simbioză între ceea ce știe și ceea ce încă descoperă, între ceea ce poate și ceea ce abia îndrăznește să creadă că poate. În acest spațiu umplut delicat de o prezență cu adevărat vie și afectivă copilul se simte văzut, acceptat și susținut. De aici, cu această iubire destul de complexă, începe construirea încrederii și stabilizarea echilibrului interior, cu alte cuvinte formarea lui.

Am înțeles că iubirea are multe fațete: uneori este blândețe, alteori este limită, alteori este răbdare sau tăcere plină de sens. Copiii care cresc cu această versiune a iubirii învață mai ușor să se accepte pe sine și treptat pe ceilalți. Devin mai ancorați, mai deschiși și mai capabili să-și gestioneze emoțiile, mai încrezători în propriile daruri, pe care urmează să le valorifice la timpul potrivit.

Cred că, atunci când iubirea este oferită constant și autentic, ea nu mai rămâne doar un ideal sau un sentiment de lux, ci devine fundamentul din care se va contura o personalitate armonioasă. Iar acest proces începe, inevitabil, cu felul în care copilul învață să se privească pe sine prin ochii iubirii pe care o primește.

Cum poate o mamă să cultive, prin exemplul personal, valori precum răbdarea, iertarea și empatia în viața de zi cu zi a copilului?

S-a scris mult pe această temă. Personal, m-am străduit să înțeleg că valorile în care cred nu se transmit doar prin cuvinte, ci și prin felul sincer în care, zi de zi, gândesc și trăiesc. O mamă poate acționa și reacționa în contextele de viață destul de diferit. Amintirile copiilor ei pot integra timp petrecut împreună, voie bună, zâmbete, muncă, dar odată cu acestea, și momente în care au învățat că răbdarea nu cere explicații multe, ci doar se simte mai ales atunci când greșesc sau ezită, atunci când se grăbesc sau așteaptă reproșuri. Iertarea se învață și ea. Când mama însăși spune „îmi pare rău” privind copilul, acesta are tăria de a o lua de la capăt fără a purta povara greșelii sau a eșecului. Cât despre empatie, ea devine naturală în viața ființei fragile începând cu acele clipe în care mamei nu îi este frică de emoțiile copilului, ci le ascultă, le numește și le validează.

Din experiența mea, copilul nu devine ceea ce i se spune să fie, ci reflectă ceea ce vede. De aceea, fiecare reacție, fiecare alegere, fiecare gest devine o lecție tăcută a mamei și a părin­ți­lor, în general. Când mama reușește să-și ges­tioneze propriile emoții, să fie blândă cu sine și cu ceilalți, copilul învață, fără efort, că răbdarea, iertarea și empatia nu sunt calități supra­omenești, ci moduri firești de a fi. Și în acest fel virtuțile nu vor fi impuse, ci vor fi asimilate natural de către copil. Ele vor izvorî din sigu­ranța și autenticitatea relației pe care o trăiește.

Ce rol are rugăciunea în relația mamă-copil și cum contribuie aceasta la reglarea emo­țională și la dezvoltarea unei conștiințe morale stabile?

Rugăciunea este ceea ce unește sufletește pe cea care dă viață și pe cel care primește viață. În relația mamă-copil, aceasta consolidează momentul de liniște și apropiere, de comunicare. Ea devine liantul intim în care emoțiile pot fi împărtășite fără prea multe cuvinte personale. Gestul spiritual, profund uman, pe care ar fi minunat să nu-l neglijăm este ca o pauză de la ritmul cotidian, în cadrul căreia mama învață să-și recunoască trăirile față de propriul copil și să le exprime cu încredere în fața lui Dumnezeu.

Prin acest ritual zilnic mama se abandonează voii divine. În timp, copilul descoperă treptat calmul, răbdarea și sentimentul de ocrotire și primește șansa de a-și forma el însuși un reper interior stabil. Rostirea rugăciunii îl aduce pe Dumnezeu în relația dintre mamă și copil. Dacă ne imaginăm că El este acolo de față, comportamentul fiecăruia se poate schimba: desconsiderarea scade, furia dispare, acțiunile adaptate vârstei capătă sens, iertarea se acordă mai ușor, iubirea necondiționată se simte.

Prin rugăciune mama nu mai ia asupra ei totul. Relația ei autentică cu Dumnezeu poate activa în propriul copil conștiința morală susținută de bine, de compasiune și responsabilitate. Astfel, prin prezența discretă și exemplul personal, mama transformă rugăciunea într-un sprijin tăcut ce va fi de folos pentru echilibrul emoțional și creșterea interioară a copilului său.

Din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, cum poate mama să gestioneze momentele de conflict sau de opoziție ale copilului fără a afecta sentimentul de siguranță și încredere?

Din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, momentele de conflict sunt oportunități reale care invită la autocunoaștere: cine sunt, de ce reacționez așa, ce mă frământă, cum gestionez frica de a fi respins etc. Deseori aceste clipe sunt percepute dramatic, ca pe niște rupturi de relație. În realitate, ele sunt șanse de creștere și de apropiere sufletească. O mamă le poate gestiona percepându-le ca fiind firești și nu ca pe atacuri la propria persoană. De asemenea, prin păstrarea echilibrului între fermitate și blândețe, între bunătate și rigoare, și prin stabilirea unor limite clare de relaționare, ea se ajută mult în comunicarea cu copilul. Fără a reacționa cu asprime, mama poate rămâne prezentă emoțional chiar și atunci când copilul se opune sau se revoltă. Atitudinea impulsivă nu conduce la o comuniune sănătoasă, armonioasă, ci mai degrabă la separare. De aceea, este de folos ca mama să fie disponibilă pentru a descifra mesajul dincolo de comportament, adică de a afla care este nevoia sau emoția care îl provoacă pe copil să intre în faza de opunere.

Pe de altă parte, dreapta cugetare, ascultarea asertivă și capacitatea de a relua dialogul cu liniște după momentele de tensiune îi oferă copilului siguranța că nu este judecat sau respins, ci dimpotrivă, că este iubit chiar și atunci când are comportamente neașteptate (acestea îl surprind și pe el uneori). Duhovnicește vorbind, acesta va observa și simți că mama transformă conflictul într-un exercițiu de smerenie, de învățare, de iertare și rugăciune, păstrându-și pacea inimii și încrederea că aceste momente sunt doar derapări izolate. Astfel ambii pot înțelege că „un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia” (Pilde 15, 1). În această abordare cu maturitate și blândețe constantă, copilul descoperă că iubirea nu dispare în conflict sau tensiune, ci rămâne suportul încrederii și al formării sale.

În ce mod poate o femeie, ca persoană centrală în familie, să echilibreze disciplina și căldura afectivă astfel încât copilul să dezvolte atât autonomie, cât și responsabilitate?

Femeia este inima unei familii. Ea este dăruită de Dumnezeu cu multe calități, printre care aș dori să amintesc câteva: are bunăvoință, se poartă cu responsabilitate, știe să renunțe la sine, poate să-i susțină pe cei din jur cu timp și fără timp etc. O ajută foarte mult să rămână un reper în familie, așa cum spuneam mai sus, dacă se poartă cu claritate și blândețe, indiferent de provocările la care este supusă. 

Sănătatea sufletească și trupească a celor dragi ei începe în primul rând cu disciplinarea personală, cu gândurile pe care le emite și cu faptele pe care le face. Cu cât își identifică mai corect propriile nevoi și le împlinește, cu atât este mai mulțumită de sine, va transmite această stare și celor din jur. O altă modalitate de a fi credibilă și de a fi respectată este de a fi conștientă de grupul căruia îi aparține. Deseori definirea clară a rolului pe care îl are în raport cu ceilalți o ajută să scape de frustrare, de incertitudine, de sentimentul că are sufletul gol și că nu contează. Numai din această stare de conștientizare a ceea ce este poate oferi căldura afectivă pe care o așteaptă cei dragi și poate aduce armonie și pace în relațiile în care este antrenată.