Copilul interiorizează dinamica relației dintre părinți

Familia este locul în care omul învață încă din copilărie iubirea, iertarea, răbdarea și încrederea. Dar într-o societate grăbită, marcată de tensiuni, nesiguranță și oboseală sufletească, tot mai multe familii se confruntă cu distanțare, teamă și lipsa dialogului. Pr. consilier Constantin Sturzu, Sectorul comunicare și relații publice din cadrul Arhi­episcopiei Iașilor, ne-a vorbit despre cum pot părinții să îmbine blândețea cu autoritatea și despre cum pot fi traversate perioadele dificile fără dezechilibru interior. Cu exemple concrete și reflecții despre libertate lăuntrică, iertare și responsabilitate, dialogul oferă repere pentru părinți, soți și tineri care caută sens, stabilitate și pace sufletească.

Părinte consilier, cum pot părinții să cultive un echilibru sănătos între autoritate și blândețe în educația copiilor, astfel încât disciplina să nu fie percepută ca o constrângere, ci ca formare a libertății interioare?

Adevărata educație este oferită atunci când părinții au o anumită așezare duhovnicească, inclusiv cu viață de rugăciune comună, încât copiii sunt inspirați de felul de a fi al părinților. Duhul în care trăiesc tata și mama, mai ales felul în care se manifestă dragostea dintre ei, se reflectă asupra copiilor. De aceea se și spune că un copil nu seamănă atât cu mama sau cu tata, cât mai ales el seamănă cu relația dintre mama și tata, adică ajunge să interiorizeze dinamica relației dintre părinți.

Așadar, cuvântul cheie este a-i educa inspirându-i pe copii prin însuși felul de a fi, mai degrabă decât prin învățături ce tind să se transforme în ineficiente predici moralizatoare. Asta nu înseamnă că cei doi părinți sunt fără de greșeală. Dar chiar și atunci când cei doi greșesc, prin felul de a-și asuma neputințele, de a-și cere iertare, de a se smeri, ei devin adevărate modele pentru copiii lor.

Care este rolul rugăciunii comune și al vieții liturgice în construirea armoniei între membrii unei familii și în consolidarea sentimentului de siguranță, apartenență și sens existențial?

Este vital rolul rugăciunii comune. Este extrem de greu, dacă nu imposibil, ca doi soți să dobândească acea „unime” fără a se ruga împreună (și, desigur, unul pentru celălalt, în rugăciunea particulară). Iar asta se reflectă și asupra copiilor care se adaugă firesc, mai ales când sunt mai mici, celor doi părinți în aceste momente de rugăciune comună. Într-o casă în care reperul este mereu Dumnezeu, într-un mod implicit sau explicit, iar participarea la slujbele Bisericii este un mod de viață, nu o formalitate de bifat - desigur că se naște conștiința că suntem parte vie, mădulare ale Trupului lui Hristos.

Cum poate fi înțeleasă criza familială (conflictul, boala, pierderea, chiar separarea) ca un spațiu de discernământ duhovnicesc și de transformare interioară, atât pentru soți, cât și pentru copii?

Toate acestea sunt situații-limită. Adică exact momentele în care ne confruntăm cu cele din adâncul nostru cel mai profund. Uneori avem senzația că ne fuge pământul de sub picioare, alteori că ne prăbușim în iadul deznădejdii sau că revolta ne desparte de Dumnezeu Însuși. Realizăm, în orice caz, că nu Dumnezeu era singura noastră nădejde, ci că, în ascuns, cumva, ne bazam pe anumite persoane, relații, calități, pe un anumit statut sau confort. Sunt momente de cotitură, alegerile ne aparțin mai ales acum. Iar minunea e că, în chiar aceste situații cumplite, putem alege să-L chemăm pe Dumnezeu cu toată ființa noastră și să ne încredințăm cu totul purtării Lui de grijă. Mai ales că nu (prea) mai avem ce pierde. Astfel, primim har să rupem orice legătură pătimașă, devenind liberi în sensul dumnezeiesc al cuvântului.

Jertfa sporește bucuria

Într-o cultură orientată spre individualism și satisfacție imediată, cum poate familia creștină să rămână un loc al jertfei asumate, al răbdării și al vindecării relaționale, fără a ignora nevoile sufletești și psihologice legitime ale fiecărui membru?

Dacă fiecare dintre soți (sau măcar unul dintre ei - am văzut și astfel de situații) caută să împlinească voia lui Dumnezeu, atunci și nevoile umane se împlinesc. Cu voia împlinesc nevoia! Adică eu, căutând să fac voia Celui ce este Iubirea (cf. 1 Ioan 4, 8), voi trăi în conformitate cu imperativul iubirii autentice, cea care presupune jertfa continuă și mereu orientarea spre celălalt, spre a-l odihni. Iar aceasta îmi va spori mereu bucuria.

Din experiența sfinției voastre, ce anume contribuie la păstrarea armoniei și a unității familiei?

Rugăciunea și iertarea. De aici decurge totul. Prin rugăciune interiorizez cele pe care le trăiesc și-L conștientizez pe Dumnezeu ca fiind în lăuntrul meu. Nu doar lucrurile exterioare care mă afectează, ci și gândurile și stările mele se macină la moara rugăciunii, cu insistență și per­se­verență, până obțin făina din care se va plămădi prescura iubirii de celălalt.

În atâția ani, ca preot, ca duhovnic, ca om, nu am văzut niciodată, dar niciodată!, ca rugăciunea să nu „rezolve” orice situație, oricât de grea ar fi. Dar, repet, nu vorbesc de a trece numele pe pomelnice sau de a pomeni pe cineva în timpul pravilei. Nu. Deși, ajută și aceste lucruri, desigur. Dar eu am în vedere rugăciunea care devine atât de continuă și de vitală precum este respirația pentru trup. Fără ­pauză! Până când minunea se întâmplă. Inima celui ce se roagă așa se preschimbă cu sigu­ranță. Inima celui „vizat” în rugăciune poate și să nu se schimbe, dacă celălalt se încăpă­țânează să rămână baricadat în propriul ego. Dar chiar și atunci, fără a aduce atingere liber­tății sale, Dumnezeu găsește o cale să aducă pacea în relație.

Dumnezeu lucrează în viețile oamenilor

Foarte multe familii tinere spun că nu își doresc copii din cauza instabilității sociale și a lipsurilor materiale și financiare, ce recomandați acestor tineri?

Să asculte sau să citească mereu și mereu acele cuvinte ale Domnului: „nu vă îngrijiți ce veți mânca, ce veți bea sau cu ce vă veți îmbrăca...” (Matei 6, 25-34). În ultimul meu an de la Facultatea de Filosofie, înainte de a urma Facultatea de Teologie, mi-am pus acest pasaj și altele două într-un loc din cameră unde să le pot vedea de zeci de ori pe zi. Doar așa am putut să metabolizez aceste cuvinte și să le asum, să le trăiesc, să le cred cu adevărat.

Am început cu ani în urmă, când m-am dedicat spovedaniei ca lucrare continuă, nu doar în posturi, să câștig pentru comunitate tineri, de regulă studenți, care sunt acum căsătoriți, lăsând să se nască toți copiii pe care Dumnezeu i-a rânduit să-i aibă. Sunt peste 100 de copii de la aceste cupluri. Sunt multe familii cu patru, cinci sau chiar cu șase copii. Și nu se vor opri aici, sunt convins. Unii stau îngrămădiți în câte două camere, nu puțini sunt cei care au și greutăți financiare. Dar asta nu-i sperie. Ei văd cum Dumnezeu lucrează în viețile lor și cum primesc toate cele de trebuință, uneori în chip cu totul neașteptat. Iar bucuria de a vedea casa plină de copii nu poate fi înțeleasă de nimeni din afară. Căci „fericit este omul care-şi va umple casa de copii” (Psalmi 126, 5).