„România este un actor egal în combaterea traficului de persoane“

Un articol de: Larisa Iftime - 03 August 2008

În presa occidentală, începând cu anii ’90, România a fost văzută ca o zonă pe care reţelele internaţionale de traficanţi de fiinţe umane au cucerit-o uşor. A reieşit, poate, în mod perfid, că românii ar face orice ca să scape de sărăcie. Teme precum neglijarea copiilor uitaţi prin cămine, vânduţi la străini, sau cea a femeilor care-şi părăsesc familiile, părinţii şi soţii, aventurându-se spre ţinuturile bogăţiei, ca să ajungă, până la urmă, bunuri de consum în industria sexualităţii au devenit imagini schimonosite ale României. Cât adevăr se află în aceste mormane de exagerări mediatice încercăm să aflăm din interviul acordat de comisar Dumitru Licsandru, preşedintele Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane.

Domnule comisar, din datele pe care le aveţi din anii trecuţi, în ce „stadiu“ se află, în România, acest fenomen al traficului de fiinţe umane, comparând situaţia actuală cu cea anterioară sau cu alte ţări, din Vest sau din Est? Cum pot să-şi facă oamenii o imagine despre o astfel de realitate tristă? De altfel, chiar denumirea „trafic de persoane“ sună ciudat pentru un om obişnuit. Adică, să foloseşti un om ca pe un obiect. Din păcate, este o situaţie gravă, chiar dacă nu ne convine... Traficul de persoane a devenit o realitate în foarte scurt timp după revoluţia din 1989. Alături de traficul de droguri, a fost un fenomen de care ne-am lovit, ca stat, dar şi ca indivizi. La vremea respectivă, în anii â90, nu aveam legi, nu aveam experienţă, nu aveam instituţii specializate care să se ocupe de aceste fenomene. Astfel încât, România a cunoscut o creştere impresionantă până către sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000. Au fost şi ani, la început, când fenomenul a fost scăpat de sub control, pur şi simplu? Da, au fost, pentru că nu aveam nimic - instituţii, legislaţie -, care să se ocupe de acest lucru. Statul şi comunitatea, ca atare, indivizii, nu cunoşteau aceste experienţe - drogurile şi traficul de persoane. Despre aşa ceva vedeam doar în filmele americane. Aceste fenomene ne-au lovit nu numai pe noi, ci şi pe toate ţările din fostul bloc socialist. Crima organizată şi-a dezvoltat o structură proprie mai repede decât instituţiile statului, transferând experienţa din străinătate la noi. Treptat, începând cu anul 2000, s-au format instituţii specializate. Acum, avem legi. Legea din România 678/2001 este una dintre cele mai moderne şi are la bază convenţiile ONU privind traficul de persoane şi Protocolul de la Palermo, care se referă în mod special la traficul de persoane. Aş spune că legea noastră este chiar mai modernă. În primul rând, în România i se acordă victimei o perioadă maximum 90 de zile de reflecţie, în care ea se hotărăşte dacă să colaboreze sau nu cu instituţiile de aplicare a legii. România oferă termenul maxim. Sunt state care dau 10 zile. Victima are mai mult timp la dispoziţie să se reaşeze. Vine dintr-o situaţie de trafic, unde suferă traumatisme. Pe de altă parte, s-au creat condiţii ca instituţia ce se ocupă cu aplicarea legii să lucreze mai bine. În 2006, s-a ajuns la 2.551 de victime identificate Ce s-a întâmplat, deci, după ce a fost elaborată legislaţia şi a fost creat cadrul instituţional? Până în anul 2005-2006, fenomenul a cunoscut o creştere continuă. În 2006, s-a ajuns la 2.551 de victime identificate, după care, numărul lor a început să scadă. Fiind ţară membră a Uniunii Europene, oamenii circulă acum liber, scade tot mai mult posibilitatea de a apela la un traficant, oamenii pleacă singuri. Imediat ce apare o victimă, ea este înregistrată on-line. În 2007, au fost 2.285 de victime identificate, iar în 2008, 1.779. Putem spune că fenomenul în întregime a intrat în descreştere. Şi în procentul victimelor identificate s-a produs o modificare. Dacă, în 2006, spre exemplu, 70-80% dintre victime erau exploatate sexual, anul trecut, în 2007, s-a ajuns ca mai multe victime să fie exploatate prin muncă decât sexual. Anul acesta, până şi în ţările de destinaţie, Italia şi Spania, unde sunt cele mai multe victime şi procentul era ridicat totdeauna în favoarea exploatării sexuale, pe primele 6 luni ale acestui an, există mai multe victime exploatate prin muncă forţată. Are loc o răsturnare clară a procentelor. Per total, cifra este în scădere. Pentru prima dată, ne aflăm în situaţia când sunt exploataţi mai mult bărbaţii decât femeile. A crescut foarte mult exploatarea prin muncă şi, aici, 80% din cei exploataţi sunt femei, iar la exploatarea sexuală, 100% sunt femei. Scăzând procentul la exploatarea sexuală, s-a ajuns la situaţia în care procentul bărbaţilor exploataţi prin muncă să fie mai mare decât al femeilor. În ceea ce priveşte minorii, avem identificaţi în jur de 300, anual, dintre care, până în 20 de cazuri sunt identificaţi copii cu vârste până în 14 ani. Cele mai multe victime minore au vârste cuprinse între 15 şi 18 ani. Faceţi o descriere a fenomenului exploatării sexuale. Aici sunt vizate femeile, mai ales. S-a vorbit şi despre copii de la casele de copii, spre exemplu... Când vorbim de exploatare sexuală, aici, sunt exclusiv femei, cu vârsta cuprinsă mai ales între 17-21 de ani, provenind din familii biparentale. Nu sunt tinere provenite din casele de copii... În general, ele vin din zone urbane. Acest fenomen a crescut începând cu anii â90, apoi, iar în perioada războiului din Iugoslavia, acolo au fost cazuri teribile. Din 2004, a crescut constant, până în 2006, când au apărut semnele descreşterii. Dar a început să crească numărul victimelor exploatate prin muncă. Dacă la exploatarea prin muncă existau iniţial 30, 50 sau 60 de cazuri, la nivel naţional, acum ajungem la 400, 500 sau 600 de cazuri, la exploatarea sexuală aveam o mie şi ceva de cazuri şi două mii şi ceva de cazuri şi acum sunt 400 de cazuri. Deci, o scădere spectaculoasă în câţiva ani. O să vă spun de ce. Sunt şi femei care încearcă să-şi găsească un venit practicând prostituţia. Cu ceva ani în urmă, ele se puneau direct în mâna traficanţilor şi erau vândute. Şi aici menţionez că există puţini traficanţi de reţele din România. Femeile erau vândute, în general albanezilor, care aplică un regim de teroare victimelor. Uşor-uşor, lumea s-a apropiat de Europa şi, dacă sunt femei care doresc să câştige din prostituţie, se duc să-şi câştige astfel un venit. Dar asta este deja prostituţie şi proxenetism. Nu mai este treaba noastră. Treaba noastră este să găsim acele victime care sunt atrase să meargă în Marea Britanie, în Spania sau în alte ţări să spele vase sau să îngrijească cine ştie ce bătrână şi acolo sunt bătute, violate. 20-30 de mii de euro pe victimă pe lună Cât de mari sunt „câştigurile“? Enorme. În exploatarea sexuală sunt 20-30 de mii de euro pe victimă pe lună. Aceşti bani alimentează aceste reţele. Sunt oameni care nu au muncit deloc în viaţa lor şi au case şi maşini de lux. În general, victimele traficului primesc eticheta de „prostituată“ şi nu e corect. Există, la nivelul populaţiei, o confuzie. Prima grijă a noastră atunci când victima ajunge la noi este ca cei din familie, dintre rude să nu afle că a fost traficată. Altfel, i se pune eticheta de „prostituată“. Pentru a evita discriminarea victimelor, ţinem toate datele confidenţiale. Ce puteţi spune de spre victime, care suportă traume psihice şi fizice enorme. Sunt bolnave când ies din asemenea situaţii. Avem instituţii care pot readapta în mod real o victimă? Primul ajutor pe care îl acordăm este medical. Ele sunt traumatizate, bătute şi le facem un examen medical. Simultan, începe suportul psihologic. Victimele exploatării sexuale au nevoie de o perioadă de recuperare mai mare. O mare parte din recuperarea psihologică se reuşeşte. Colaborăm apoi cu agenţiile judeţene de ocupare a forţelor de muncă. Am stabilit cu ei un mod de lucru. Ei ne spun când au târguri de muncă şi noi informăm victima să se prezinte. În prezent, peste 60 de victime au locuri stabile de muncă. Pentru minori, există problema şcolii. Am rezolvat acest lucru la nivel de inspectorate şcolare judeţene. Am găsit soluţii la Inspectoratul judeţean Argeş. Am avut 11 victime şi le-am integrat în programul şcolar, la a doua şansă. Nu recuperăm chiar sută la sută şi nici un stat nu recuperează sută la sută, dar lucrurile stau bine. La fel, stăm foarte bine la ajutorul pe care victimele îl dau în procesul de prindere a traficanţilor. După primul an, mai mult din 40% dintre victimele care depuneau mărturii şi le retrăgeau, plătite de traficanţi şi aşa mai departe. Am lansat un program, în octombrie 2006, împreună cu Ambasada Statelor Unite, care se numeşte „Victimâs Coordination“. Colegii noştri din centre au discuţii permanente cu victimele. Noi îi spunem „demistificarea procesului“. Victimele sunt, în general, oameni simpli, nu ştiu ce înseamnă un proces, de ce-i amânat, iar traficantul îi spune continuu: „Ai văzut, n-o să-mi facă nimic, sunt puternic“ etc. Victima crede şi se sperie. Acum, colegii noştri învaţă cum trebuie să ne purtăm cu victima, dacă traficantul îi dă telefon de ameninţare, luăm măsuri, le asigurăm pază, să nu stea de faţă cu traficantul etc. Vestul era un miraj, locul unde te puteai realiza peste noapte Care sunt cauzele care îi fac pe români să devină victimele acestei exploatări? Sărăcia sau faptul că nu ştiau ce înseamnă Occident şi viaţa liberă? În primul rând, sărăcia... Iniţial, acasă îşi găseau foarte greu un venit sigur, era şi nivelul şomajului destul de mare. Al doilea motiv a fost acest miraj al Vestului. La noi, la nivelul concepţiei noastre de popor, Vestul era un miraj, locul unde te puteai realiza peste noapte. Asta au speculat şi continuă să speculeze traficanţii. Ei practic întind aceste capcane victimelor, spunându-le că, mergând în Vest, vor câştiga foarte uşor bani, muncind mai puţin decât în România. Îmi amintesc de un caz, când unei victime i s-a promis că merge în străinătate să lucreze pentru patru mii de euro pe lună. A plecat în străinătate, unde muncea de la 5 dimineaţa, până la 11 noaptea, doar cu o farfurie de supă pe zi şi, la sfârşitul săptămânii, primea 7 euro. Într-o lună, primea 50 de euro. Dar nu e numai naivitate... Cei care recrutează nu sunt persoane străine cu totul victimei, ci persoane din anturajul ei. Iar victima tinde să le creadă. Fenomenul este gestionat cu bani din România sau şi cu bani veniţi din afară, din zona instituţiilor Uniunii Europene? Dacă noi avem bani mai puţini, căci economia noastră este mai mică, ca să ţinem acest fenomen sub control, faţă de Italia, să spunem, atunci presupunem că la noi persoanele suferă mai mult. Mai ales activităţile de recuperare sunt costisitoare, cer timp, răbdare... Italienii, căci i-aţi adus în discuţie, au o experienţă mai mare, ei se confruntă cu acest fenomen de 30 de ani... Aţi sesizat foarte bine, traficul de persoane este un fenomen transnaţional. Nu-l poţi rezolva doar într-un stat. Trebuie rezolvat la nivel global. Există, e adevărat, fonduri puse la dispoziţie de comunitatea internaţională, în special de Uniunea Europeană. Ca element inedit, vă pot spune că Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane a obţinut o finanţare recentă pentru un proiect privind comunităţile de români şi bulgari din Spania şi Italia. Este pentru prima dată când România se bate de la egal la egal cu celelalte ţări europene, pentru a obţine o astfel de finanţare. Cu un astfel de proiect, în care România este lider, lucrăm în parteneriat cu Italia, Spania, Bulgaria şi Marea Britanie. 2008 este anul internaţional al acestui domeniu şi sunt alocate fonduri destul de mari de către Uniunea Europeană. Pe de altă parte, au venit fonduri, în ultimii ani, de la guvernul României. De când au tratat cu prioritate această problemă, a traficului de persoane, s-au făcut alocări de fonduri din ce în ce mai mari. Cel mai important lucru de reţinut este că, pentru prima dată, prin ministerul nostru sau prin Guvernul României, se pun la dispoziţia organizaţiilor neguvernamentale fonduri pentru asistenţa victimelor. Se dau granturi în acest scop. Până acum, niciodată nu s-a făcut aşa ceva. Observăm ca mass-media vorbeşte foarte des în ultima vreme că instituţiile româneşti, guvernamentale sau neguvernamentale, nu sunt capabile să facă proiecte ca să poată obţine bani de la Uniunea Europeană. Se poate spune că există astfel de probleme şi la Agenţia pe care o conduceţi? Nu... Noi suntem în situaţia în care ne-ar trebui ceva mai mulţi bani. Fondurile sunt accesate. Dacă ne referim strict la Agenţie, suntem la limita capacităţilor operaţionale. Vorbim de o agenţie cu 50 de oameni în teritoriu, 50 de oameni în structura centrală, şi mă refer aici şi la administrativ, şi la contabilitate, tot. Avem deja proiecte de două milioane şi jumătate-trei milioane de euro, într-un an de zile, fonduri atrase de noi. Pe de altă parte, organizaţiile neguvernamentale au nevoie de fonduri. România este stat membru şi nu mai beneficiază, ca orice stat aflat în prefacere, de fonduri. De la noi se aşteaptă să şi dăm pentru alte state, care se lovesc de această problemă. Noi suntem într-o situaţie fericită, pentru că traficul de persoane este considerat, de către guvern şi de către prim-ministru, o prioritate. Noi chiar am primit fondurile necesare; spun asta, în măsura în care, de exemplu, în Ministerul de Interne, nu sunt alocate suficiente fonduri. Nu avem nici un caz de trafic de organe în România Există o anumită imagine privind traficarea copiilor. Mai ales când s-a dezbătut în presă problema adopţiilor, s-a spus că mulţi ar fi traficaţi pentru organe, pentru cerşetorie, pentru pedofilie etc. Traficul de copii ne îngrijorează şi pe noi. Din 1.700 de victime, sunt 300 cu vârste sub 18 ani si în jur de 20 sub 14 ani. Să nu credeţi chiar că suntem chiar un popor diabolic şi ne vindem copiii la străini. Noi suntem cei mai îngrijoraţi de faptul că din cei 300 de minori, 120 dintre ei sunt traficaţi în România, dintre aceştia, 103 copii de români erau exploataţi sexual. Aici sunt mai mult fete de 16-17 ani, nu copii de 11 ani, că acestea sunt cazuri izolate. Ce puteţi spune despre traficul de organe? Nu avem nici un caz de trafic de organe în România. Abia acum se pune problema dacă şi ovulele intră la acest capitol. E o discuţie întreagă şi la nivel internaţional... Convenţia, spre exemplu, nu face precizare referitor la astfel de materiale, ţesuturi umane, decât dacă vorbim de organe. Acum două săptămâni, am avut discuţii cu Agenţia Naţională pentru Transplant, să vedem cum încadrăm aceste cazuri. Referitor la traficul de organe propriu-zis, noi nu avem cazuri. În România, avem o legislaţie foarte restrictivă şi nimeni nu poate dona un rinichi pentru bani, spre exemplu. Aaa, dacă pleacă în alte ţări, să-şi dea un rinichi pentru bani, este treaba lui. Noi nu avem asemenea cazuri. Măcar putem spune dacă firma X este acreditată sau nu Cum se monitorizează victimele şi reţelele care le capturează? Cine face această activitate, Poliţia sau agenţiile neguvernamentale? Activităţile preliminare sunt monitorizate de către colegii din Poliţie. Există o unitate specializată, de combatere a criminalităţii organizate. În cadrul acestei unităţi, mai nou, avem o direcţie de trafic de persoane, care are structuri în toate judeţele, cu brigăzi la toate curţile de apel. Există unităţi specializate, care monitorizează activitatea de crimă organizată. Ei lucrează foarte bine cu ţările de destinaţie. Au colaborat foarte bine cu Italia şi Spania, cu Germania. România este un actor egal în reţeaua de combatere a criminalităţii organizate, adică este la fel de importantă şi de activă, ca şi Franţa, Germania sau Italia. Atunci când victima ajunge în străinătate, este identificată de poliţia din statul respectiv, de serviciile sociale, care identifică victimele traficului, sau pur şi simplu victimele vin personal la misiunile noastre diplomatice şi se plâng că au fost traficate. Este informată în primul rând Agenţia noastră, iar noi îi informăm pe colegii noştri, ne asigurăm că victima beneficiază de asistenţă în ţara de destinaţie. Apoi, înainte ca ea să ajungă în ţară, avem dosarul cazului, ştim bine ce traume a suferit. Când se întoarce în România, noi deja avem pregătit programul de asistenţă. Se face o evaluare de către asistenţii noştri şi psihologi, se stabileşte tipul de traumatism şi de ce servicii de asistenţă are nevoie. Apoi, fie Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, fie organizaţiile neguvernamentale, fie, în mod nemijlocit, colegii noştri, la centrele noastre regionale, căci avem 15 centre regionale, se ocupă de asistarea victimei, ca victima să fie recuperată. Anul trecut, pentru prima dată, de când funcţionăm, toate victimele care au solicitat asistenţă au fost incluse în programul nostru. Adică România a ajuns la această performanţă, ca oricare alt stat european. Cui i se poate adresa un român, în străinătate, care are probleme cu asemenea reţele? Ori poliţiei statului respectiv, ori ambasadei noastre de acolo. În Cehia, de exemplu, la ambasadă, avem ofiţerii noştri de legătură, care pot prelua cazurile. Sunt şi situaţii în care organizaţii neguvernamentale, organizaţii de asistenţă socială identifică victima, apoi o raportează nouă pe calea legii. Ce campanii de informare ar trebui concepute astfel ca femeile care pleacă singure să nu cadă în mâna traficanţilor? Noi le spunem să nu plece fără contract, şi există un număr de telefon la care pot apela: 0800-800-678. Cea mai mare campanie de informare am realizat-o prin intermediul televiziunii. Avem pliante în transportul public. Apoi, avem agenţii judeţene de ocupare a forţei de muncă ce distribuie acei fluturaşi cu informaţii. În anumite ţări, cum e Marea Britanie, Cehia, Spania, Italia, ţări cu destinaţie predilectă, la plecare, victimele primesc o listă cu contacte, unde se pot adresa. Sunt sfătuite să nu-şi dea paşaportul niciodată unei persoane străine, să anunţe unde este cazată, să lase un număr de telefon la părinţi etc. Dacă este în Cehia, au numere de telefoane unde pot suna, fie la ambasadă, fie la poliţie, fie la organizaţii neguvernamentale. Referitor la Marea Britanie, dacă ne sună cineva şi ne spune că firma X din Marea Britanie i-a propus un contract în Marea Britanie, noi, împreună cu partenerii noştri din Marea Britanie, verificăm acest lucru. Am avut două cazuri, unul în Grecia şi altul în Belgia. Pentru Grecia, ne-a sunat un bărbat care trebuia să plece peste două săptămâni la o firmă. I-am spus, să aştepte, că îl sunăm noi în două zile. Am vorbit cu ataşatul de Interne grec în România, a verificat şi mi-a spus că barul respectiv nu era în localitatea respectivă, era pe o insulă, undeva, izolat şi nu era tocmai ok. Omul a plecat cam nemulţumit. Apoi, unei doamne i s-a propus să meargă în Belgia, i s-a spus că este un restaurant-club şi voia să ştie dacă poate să meargă să lucreze acolo. Tot aşa, am vorbit cu ataşatul de Interne, ne-a spus că este un restaurant legal, cinstit şi onest şi femeia a plecat. Nu putem să facem chiar tot, adică, nu putem spune că dacă mergi cu firma cutare n-ai să păţeşti nimic, ci măcar putem spune dacă firma X este acreditată sau nu. Exploatarea prin muncă a apărut în anii 2005-2006 Exploatarea prin muncă a început în forţă tot din anii â90? Nu, exploatarea prin muncă a fost semnalată, în România, către anii 2005-2006. Când vorbim de exploatarea prin muncă, aici victimele sunt, în general, bărbaţi, cu vârste cuprinse între 25 şi 35 de ani, din zonele rurale şi urbane, folosiţi pentru munca în construcţii, cu studii 8-12 clase. Deci nu fără studii. Cei fără studii nu prea pleacă. Aceştia cu 8-12 clase sunt mai vulnerabili, căci apelează la tot felul de intermediari şi cad victime. Ei nu-şi găsesc aşa uşor de lucru ca cei cu şcoli profesionale, care nu prea au astfel de probleme, deoarece în aceste ţări se cer oameni cu astfel de calificări. Dar românii lucrau deja de prin â90 în Turcia, iar acum se ştie că au fost cazuri de exploatare. Da, aşa e, dar lucrau contractual. Eu vorbesc de cei care sunt duşi şi apoi nu au voie să plece, nu au voie să comunice, adică sunt cu adevărat sclavii zilelor noastre. Nu vorbesc de cei care s-au înţeles să le dea o mie de euro şi patronul le dă doar 700. Din 2005, începem să vorbim serios despre victimele exploatate prin muncă. Ţările unde au fost semnalate astfel de cazuri de exploatare prin muncă au fost: Italia, Spania, Grecia. Mai ales exploatare prin muncă în agricultură. Cu exploatare sexuală, erau Grecia, Olanda, Italia şi Spania, pentru cerşetorie, Germania şi Cipru. Iar aproape exclusiv pentru muncă forţată, a fost Cehia. Anglia, spre exemplu, nu e o destinaţie predilectă pentru noi. Sunt 10-20 de victime anual, nu cum se aşteptau. De ce este în creştere exploatarea prin muncă? Cred că vom avea o creştere procentuală la exploatarea prin muncă până prin anul viitor. Cifrele scad, dar scad mai puţin decât la capitolul exploatare sexuală. Românii nu au încă exerciţiul de a călători liber şi de a-şi găsi un loc de muncă. Pe măsură ce va dobândi aceste abilităţi, vom avea o descreştere. Numărul a crescut iniţial pentru că s-au deschis graniţele şi a fost mai uşor pentru traficanţi să-i ducă acolo. Dar iată că, după atâţia ani de campanii, avem o scădere drastică la exploatarea sexuală şi o creştere la exploatarea prin muncă. Există un fel de ştampilă care se pune pe România Ştiu că numărul cerşetorilor români în Anglia a crescut mult după ce s-au eliminat vizele. Eu vorbesc de cei care sunt duşi cu un scop acolo, unde sunt exploataţi de alţii, care le iau banii. Nu vorbesc de cei care merg cu familia să cerşească. Vorbesc de cei care sunt luaţi să lucreze la nu ştiu cine şi acolo sunt puşi să cerşească. Există un fel de ştampilă care se pune pe România, că cerşetorii din ţările occidentale ar fi români. Vă rog să mă credeţi că, în tabloidele din Marea Britanie, de exemplu, când se dă un caz, se spune că cei mai mulţi sunt români. Ulterior, când poliţia verifică, se dovedeşte că nu e aşa. Chiar a fost un caz cu traficul cu minori, în care se preciza că rromii din România ar fi luat minori de la o familie şi i-ar fi dus în Anglia să cerşească. Scandal mare în presă, după o săptămână, au revenit, şi-au cerut scuze. Au spus că cei în cauză erau copiii rromilor. Şi trebuie să ştim că, în cultura rromilor, să-ţi câştigi pâinea cerşind nu e o problemă. La fel şi cu cerşetorii, spuneau la început că sunt majoritatea români şi, când i-au strâns, doar 2-3 erau români. De asemenea, în discuţia cu Italia, a reieşit, la un moment dat, că cei mai mulţi criminali, 60% sunt români. Nu este adevărat. Erau 40% din toţi cetăţenii străini care comiseseră infracţiuni pe teritoriul Italiei. Marea majoritate din infracţiunile românilor, 90% din ele, erau mici infracţiuni, adică furtul din buzunare etc., infracţiuni care deranjează. Una e să afli că românii sunt 40% din toţi criminalii din Italia şi alta e să înţelegi că românii reprezintă 40% dintre criminalii străini prezenţi în Italia. Cum explicaţi acest lucru? Este presa manipulată? Nu e manipulată presa, ci ea sesizează ceea ce sesizează şi strada. Dvs aţi fi mai deranjat de o fraudă bancară, sau de faptul că de câte ori mergeţi cu autobuzul vi se fură portofelul? Pe de altă parte, ceva se întâmplă în Italia, unde s-a creat o opinie defavorabilă românilor. Nu neapărat din cauza traficului de persoane, sigur, sunt şi în acest caz un număr mare de victime, se iau măsuri... Populaţia este cel mai tare deranjată de micile furturi, de agresiunile fizice, verbale, de faptul că se aciuează la periferia unei localităţi şi parazitează acolo. Asta deranjează cel mai mult. Dar legislaţia dură pe care vrea s-o introducă Italia împotriva imigranţilor, a românilor în special, nu cumva va face să crească exploatarea prin muncă? Noi ne-am pronunţat asupra proiectului de lege propus de italieni. Am trimis recent un punct de vedere. Există acest risc ca, închizând porţile legale, să se intre pe porţile din spate. Iar prin porţile din spate nu se intră pe propriile picioare, ci s-ar putea să crească traficul pentru exploatarea prin muncă. Legea nu-i vizează exclusiv pe cetăţenii români, ci pe cetăţenii oricărui stat european, care creează probleme legate de legalitate în Italia. Cazul Italiei nu atrage atenţia asupra unui fapt care ne poate pune pe gânduri, că ţările occidentale nu vor să trateze cauzele, ci doar efectele? Aceste ţări nu vor să contribuie la asanarea problemelor rromilor, de exemplu, ci doar să-i facă pachet pe aceşti oameni săraci şi disperaţi şi să-i trimită în România... Legea îi vizează pe cei care fac infracţiuni, nu pe victime. Victimele rămân în continuare asistate. Dimpotrivă, noi suntem bucuroşi că italienii, atunci când identifică victimele, în special minorii noştri care ajung acolo, să ni le repatrieze, ca să ne ocupăm noi de ei. ▲ „Biserica are asistenţi sociali pregătiţi şi are suflet...“ Cu Biserica cum colaboraţi? Am vorbit cu Înalt Preasfinţia Sa Nifon Mihăiţă, Arhiepiscop al Târgoviştei, am vorbit la Patriarhie şi împreună cu Biserica Ortodoxă, ne propunem un proiect mare pe Fondul Social European al Comisiei Europene, în care Biserica să preia o mare parte din asistenţă. Noi putem pune la dispoziţia Bisericii fonduri, iar Biserica are posibilităţi, prin mănăstiri, nu vorbesc de mănăstiri ca lăcaşuri de reculegere, ci sunt mănăstiri care pot adăposti victime care au fost exploatate prin cerşetorie sau femei care au fost exploatate prin muncă. Vom vedea dacă şi victimele exploatării sexuale vor fi incluse aici. Biserica are asistenţi sociali pregătiţi şi are suflet... Sperăm ca, printr-un parteneriat făcut cu Patriarhia Română, să găsim o soluţie şi în Biserică. Biserica are o autoritate morală atât de mare încât va fi asigurată şi mare parte din protecţia victimelor. Puţini oameni ar îndrăzni să caute un om la o mănăstire şi să-l atace acolo. Există vreo reticenţă din partea anumitor preoţi în acest sens? E o noutate pentru România... Eu îmi pun mari speranţe în Biserică, în Patriarhia noastră. Lucrăm la acest proiect cu Biserica Ortodoxă şi sperăm ca, de anul viitor, să avem finanţat proiectul şi să putem trece la treabă. Chiar dacă nu obţinem fondurile necesare de la Fondul Social European al Comisiei Europene, în bugetul de anul viitor, avem granturi pentru organizaţii neguvernamentale. Şi Biserica poate aplica pentru un număr de locuri pe care le pun la dispoziţie diferite lăcaşuri sfinte şi, astfel, vom putea pune la dispoziţia Bisericii nişte bani din bugetul nostru. Şi Biserica mai are o componentă extraordinară... Am vorbit acest lucru cu Înalt Preasfinţia Sa Nifon Mihăiţă - Biserica este un vector de informaţie extraordinar. Dacă convenim şi transmitem mesaje care să fie citite după slujbă, mai ales în zonele rurale, mesajul transmis de preoţi este foarte puternic. Va fi un câştig extraordinar. Probabil cea mai mare bucurie a acestui an a fost implicarea Bisericii Ortodoxe în aceste activităţi. Cu ce alte Biserici şi organizaţii aţi mai lucrat? Avem un parteneriat şi cu Biserica Romano-Catolică, lucrăm şi cu Biserica Greco-Catolică... Cu organizaţia Caritas, de exemplu, am obţinut o finanţare din Italia pentru un program în Giurgiu. Lucrăm cu AIDRom, Asociaţia Internaţională a Diecezelor din România...