Românism în Occident

A trecut ceva vreme de la ultima ediţie a celebrului concurs Eurovision, care ne-a adus anul acesta o surpriză: clasarea pe a treia treaptă a podiumului. Voi trece repede peste scepticismul iniţial tipic românesc ("vai de capuâ nostru") şi peste bătaia de joc a aşa-zişilor cunoscători englezi de tabloid, care anticipau ce e mai rău pentru melodia românească. Ambelor categorii li s-a dat ulterior peste nas cu vârf şi îndesat tocmai prin ce s-a realizat în sine.

Voi da - la fel de repede - şi Cezarului ceea ce îi aparţine: am obţinut această performanţă datorită unei melodii acceptabile, cu o "mise en scčne" foarte bună, după o idee originală (care să rămână în memoria spectatorului - factor esenţial în vederea notării) şi, nu în ultimul rând, profitând de o prestaţie scenică remarcabilă, profesionistă, a celor doi interpreţi. Mă voi focaliza în schimb asupra notării - dar nu asupra "zonei" extrem de delicate a geo-politicii, cu inerentul "gust" uşor amărui pe care ţi-l lasă, odată cu implicarea-i (total idioată) în această competiţie -, ci asupra modului în care au fost acordate notele României. Ele constituie "de facto", prin prisma faptului că au reprezentat preponderent votul românilor din ţările respective, un mod implicit de exprimare a… patriotismului. Note mari au venit din Moldova, din Spania, din Portugalia. Pentru prima dintre ele, nota ni se pare oarecum firească: doar acolo trăieşte, majoritar vorbind, o populaţie românească, nu-i aşa? Importantă a fost plasarea în preferinţe înaintea Rusiei şi Ucrainei - confirmând cumva vântul schimbător din draga noastră Basarabie. Aici este de altfel şi singura implicare geo-politică ce ne poate fi imputată - dar cât de dragă nouă, totuşi! Voturile spaniole şi portugheze, de tip "căpşunar", au fost extrem de bine primite şi decisive. Am folosit dinadins cuvântul cu pricina, pentru a utiliza exact sensul pe care eu consider că îl are: cei de acolo sunt, în mod majoritar, oameni cu un nivel de educaţie mediu, ceva mai puţin calificaţi, dar extrem de muncitori şi de cinstiţi, care au preferat să muncească din greu acolo, "afară", decât să se "descurce" sau, mai rău, să fure pe-acasă. La polul opus se află emigraţia românească din Franţa (ţara în care locuiesc de peste 10 ani de zile). Mai puţin numeroasă dar, exceptând concetăţenii noştri de pe la semafoare, mult mai calificată: medici mulţi, ingineri, avocaţi, tehnicieni, asistente medicale. Şi aceştia muncesc din greu şi sunt la fel de cinstiţi, pentru că majoritatea dintre ei au preferat imigraţia şi munca cinstită şpăgii şi compromisului. Dar de ce la polul opus? Pentru că Franţa nu a dat nici un punct României. Chestiunea m-a durut, m-a enervat, m-a ofticat mai pe româneşte, mai ales după ce am făcut aproape "scurtă la deget" tastând de cel puţin vreo 20 de ori numărul alocat ţării noastre. Frustrare mare, ce mai. Şi apoi rudele şi prietenii la telefon: "…băi daâ ce faceţi voi acolo în Franţa? V-aţi cam uitat ţărişoara…". Ce să le explici? Că nici tu nu înţelegi ce se întâmplă? Că aici românii, cu rare excepţii, nu se caută între ei? Or fi mai zgârciţi intelectualii cu salarii mai mari decât muncitorii care-şi rup spatele pentru câţiva euro pe zi? E drept că românii sunt mai numeroşi in Italia, Spania, Portugalia, dar chiar şi aşa, zero puncte pentru România? De ce suntem noi "francezii" mai supăraţi pe România decât ceilalţi? I-am întrebat pe câţiva dintre apropiaţii mei: v-aţi uitat, aţi văzut? Unii da, alţii ba. Cei care s-au uitat, evident, n-au votat. De ce? Datul din umeri şi l-au păstrat din România, nealterat… Pentru români, viaţa asociativă din Franţa se desfăşoară extrem de dificil. Îmi asum ceea ce spun, deoarece fac parte dintr-o asociaţie culturală şi iau zilnic "pulsul" implicării românilor din diaspora franceză în astfel de activităţi. În Franţa românii se integrează perfect, foarte rapid. Dar integrarea capătă aspecte ciudate şi de neînţeles pentru mine, atunci când copiii conaţionalilor mei nu mai vorbesc limba română. Sunt şi alte comunităţi bine integrate: ruşi, polonezi, spanioli, portughezi, greci. Dar ei se caută între ei. Au nevoie unii de alţii, trebuie să îşi ostoiască într-un fel dorul de ţară. Ai noştri, nu. Şi atunci mă întreb care să fie legătura între nivelul de educaţie, Franţa ca ţară de adopţie, perfecta integrare de aici şi această imperfecţiune a căutării originilor. Încă nu am găsit un răspuns la această întrebare. Şi răspunsul cu pricina este important, pentru că astfel vom putea înţelege de ce "românii mei francezi" nu au găsit timpul necesar să dea câteva secunde şi centime pentru România…