Rostitori de cuvinte, postitori de vorbe deşarte

Avem nevoie de cuvinte ca de hrană, de apă şi de aer. Le rostim de dimineaţă până seara târziu, le şoptim în somn sau le plămădim în adâncul gândurilor şi, uneori, se pierd acolo, nescrise, nerostite. Vorbim dintr-o necesitate interioară sădită în noi ca un dor de comuniune, rostim cuvinte pentru că suntem siguri că cineva ne aude. Cuvintele poartă pecetea fiinţei noastre şi, atunci când se-nfiripă, ele se întâlnesc cu cuvintele celorlalţi, ştiute sau neştiute de noi.

Participăm cu toţii la oceanul planetar al cuvintelor, în care se amestecă fluxul şi refluxul vieţii de fiecare zi: vocabule de rugăciune, cuvinte de mângâiere şi de bunăvoinţă, ameninţări sau făgăduinţe, mesaje convenţionale de rutină, promisiuni atrăgătoare, imne de laudă şi cuvinte de dispreţ, cozerii spumoase sau tăceri complice. Toate acestea alcătuiesc un univers în sine, la care suntem părtaşi, ca şi contribuabili benevoli, dar şi consumatori după dorinţă. Mass-media le amplifică, le temperează, le dau dimensiuni şi intensităţi adesea imprevizibile, le transpun în imagini. Chiar şi atunci când nu se pot folosi de simţul vorbirii, oamenii intră în comunicarea prin cuvânt prin limbajul mimico-gestual. În comunicarea interumană, cuvintele sunt căi de autorevelare a persoanei şi de căutare a unei relaţii continue cu Dumnezeu şi cu semenii. Vorbirea îşi are izvorul în vistieria ascunsă a inimii şi, de aceea, ridică la suprafaţă stări sufleteşti şi frământări din adâncuri: „Căci din prisosul inimii grăieşte gura. Omul cel bun, din comoara lui cea bună, scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea, scoate afară cele rele“ (Matei 12, 34-35). Şi în acelaşi context, Mântuitorul Iisus Hristos pune în legătură directă cuvântul rostit şi ziua Judecăţii. Cuvintele stau la jumătatea distanţei dintre cuget şi faptă. Ele dau formă perceptibilă cugetului şi pregătesc fapta. Dar cuvintele nu sunt doar intermediare, ele au propria lor forţă de manifestare şi de făptuire. Cuvintele au putere să vindece şi să reconstruiască destine, dar sunt şi cuvinte care dor sau care ucid. De aceea, în rugăciunile de iertare ale Bisericii sunt specificate mereu păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, iar în privinţa greşelilor care ne pândesc la fiecare pas, canoanele ne atrag atenţia asupra multor forme şi nuanţe ale alunecării în păcatul prin cuvânt: minciuna, vorbirea în deşert şi vorbele spurcate, clevetirea, blestemul, jurământul strâmb, mărturia mincinoasă. Pentru toate acestea, Părinţii Bisericii au rânduit pedepse aspre, ca şi pentru faptele deosebit de grave. Exprimarea prin cuvânt reflectă, în fapt, alegerea liberă a persoanei şi orientarea acesteia către bine sau către rău, către virtute sau către păcat, către lumină sau către întuneric. Vorbirea, ca act de comunicare interumană, trebuie să stea mereu sub aripa transcendentului. Astfel, departe de a fi o transmitere neutră de mesaje, ea ne poate angaja integral în relaţia cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, chiar dacă ei vorbesc o altă limbă decât noi. Nu atât deosebirea dintre graiurile vorbite de oameni face diferenţa, ci, mai degrabă, atitudinea oamenilor faţă de cuvânt, pe care Sfântul Apostol Iacov o aseamănă zăbalei puse în gura cailor sau cârmei prin care se conduce corabia. Asociată aparatului nutritiv, prin care ne alimentăm trupul, limba are un rol esenţial în hrănirea sufletului, cu hrană bună sau rea: „Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână şi apa dulce şi pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa-de-vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce“ (Iacov 3, 9-12). Aşadar, ne păzim gura ca să nu introducem alimente nocive în organism. Tot aşa, şi grija pentru cultivarea minţii şi a inimii este ca o permanentă curăţire a izvoarelor fiinţei, prin gustarea luminii cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Ioan, cel cu Gură de Aur, face din cuvânt cale de propovăduire a adevărului mântuirii şi, totodată, se arată un doctor exigent şi priceput în vindecarea patimilor legate de reaua întrebuinţare a vorbirii: „Să punem dar uşă şi zăvor gurii, căci de la flecăreli izvorăsc mii de rele, precum case stricate, prietenii rupte şi alte mii de păcate. Nu cerceta deci pe aproapele tău, omule! Dar poate că eşti guraliv, poate că ai acest cusur? Ei! Atunci vorbeşte de cele ale tale lui Dumnezeu cât mai mult, şi atunci cusurul tău nu se va mai numi cusur, ci o calitate bună. Vorbeşte de cele ale tale către prieteni, către cei mai buni prieteni ai tăi, zic: către cei buni şi drepţi, şi aceştia se vor ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tale. Dacă tu spui de cele ale altora, nu te foloseşti cu nimic, nu câştigi nimic, ci încă pierzi“. Această terapie duhovnicească ni se propune de către Biserică în fiecare clipă a vieţii noastre, dar mai ales în vremea postului. Lăsăm deoparte cuvintele noastre, ca să vorbim mai mult cu Dumnezeu, renunţăm la o parte de mâncare şi băutură şi ne pregătim să cinăm cu El, în ceasul de taină al Sfintei Cuminecături.