Rugăciune, ordine și filantropie

Un articol de: Pr. Paul Siladi - 27 Aprilie 2022

Rânduiala de rugăciune ne ritmează viața, iar ordinea care se naște de aici ar trebui extinsă și în celelalte segmente ale existenței cotidiene. Un program al acti­vi­tă­ți­lor, unul care exclude capriciile, are o dimensiune ascetică puternică. Scopul principal nu este efi­ciența cu orice preț, ci așeza­rea, eliminarea haosului, responsabilitatea, con­știin­ța că viața spirituală este implicată până și în cele mai mici detalii zilnice.

Programul zilnic este important, la fel cum esențială este și dis­ponibilitatea de a-l încălca din motive întemeiate. Criteriul de judecată aici este unul destul de simplu: îți poți încălca programul dacă cineva are nevoie de tine, nu din pricina mofturilor tale. Nicolae Steinhardt îl citează pe Berdiaev, care zice că problema pâinii pentru mine este o nevoie materială, în vreme ce pâinea aproapelui meu este o datorie spirituală. Distincția aceasta poate foarte bine să slujească drept ghid și criteriu al discernământului, inclusiv când este vorba despre programul activităților și abaterea de la el.

Pentru a avea cu adevărat echilibru, trebuie să ținem seama și de perspectiva pe care ne-o oferă Patericul. Avva Antonie cel Mare este aparent radical într-una din apoftegmele sale. Un frate vine la el și îi cere rugăciunea. Bătrânul zice: „Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuți și nu te vei ruga lui Dumnezeu” (Antonie 16). Există lucruri pe care trebuie să le facem noi înșine, la care nu putem fi ajutați. Există călătorii care trebuie parcurse pe cont propriu, care nu pot fi făcute prin delegații. Avva Antonie nu este cinic când afirmă limita ajutorului pe care îl poate oferi.

Pe de altă parte, putem cu ușu­rință deveni victime a ceva ce ni se pare a fi bunătate. Să nu spui niciodată nu, să devii unealta como­dității altora, poate să fie foarte bine un semn de lașitate, de insuficientă determinare de sine. Dacă actele noastre trebuie judecate laolaltă cu întreaga lor geneză lăuntrică, atunci la fel putem să procedăm și când îi ajutăm pe ceilalți. Dacă facem ceva ori refuzăm este necesar să vedem care este mobilul nostru adânc, ce ne pune în miș­care: dorința de a ajuta ori incapacitatea de a spune nu.

A face pentru ceilalți cu regularitate lucruri pe care le pot ei înșiși face s-ar putea să aibă efectul invers celui scontat: să nu folosească nici celui care le face și nici destinatarului acestui așa-zis ajutor. Dacă avem o inimă sensibilă, caldă și atentă, vom putea discerne când trebuie să facem ceva pentru ceilalți și când îi ajutăm mai mult lăsându-i pe cont propriu.