Rugăciune urbană
Dacă Hristos a venit în lume pentru ca toți oamenii să se mântuiască și dacă, încă din vremurile vechi, a îngăduit ca tot mai mulți dintre noi să trăiască în aglomerația și agitația urbană, este limpede că și acestora le-a dat puterea de a merge pe calea Sa. „Rugați-vă neîncetat”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (1 Tesaloniceni 5, 18). Aceasta este, o știm din scrierile Sfinților Părinți, principala lucrare a monahilor, mai ales a pustnicilor. Însă îndemnul ni se adresează tuturor. Cum poate omul de la oraș să facă rugăciune sau, cum spun unii oameni duhovnicești, să devină rugăciune?
Părintele Petroniu Tănase, fost stareț la schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte, spune că rugăciunea celui din lume constă în a face toate cu Dumnezeu: fie că lucrezi, fie că te odihnești, fie că te bucuri de familie sau că înfrunți vreun necaz, să nu uiți de mulțumirea adusă Domnului și aceasta va fi pentru tine ca șiragul de mătănii al monahului. Părintele Dionisie Ignat, tot stareț athonit, spune că există până și în lume oameni care au în inimă permanent Rugăciunea lui Iisus, deși lui îi vine greu să înțeleagă cum e posibil acest lucru în toată zarva zilelor noastre. Iar părintele Proclu Nicău, întrebat fiind despre „tehnica” rugăciunii, insista să o rostim, fără să ne gândim atât de mult la aspectele exterioare.
Poate că problema noastră vine din două surse: pe de o parte, grijile pentru lucruri reale și pentru nevoi închipuite sufocă atenția pe care ar trebui să o acordăm sufletului, sinelui nostru celui mai profund - nu unui „dumnezeu” exterior și vânător de greșeli, ci Aceluia care se ascunde în adâncul nostru, care definește însăși esența a ceea ce suntem. Pe de altă parte, citind mult despre luptele unor mari asceți, ne gândim că nu vom putea niciodată să ajungem la desăvârșire și renunțăm. Un prim pas este să înțelegem cât de accesibil este de fapt Dumnezeu pentru noi. Părintele Rafail Noica spune că avem mereu legătură directă cu el. Este suficient un gând, că Dumnezeu își manifestă prezența - „folosiți-vă de satelitul Doamne”, spune părintele, adică de o legătură care se creează instantaneu, la o clipă de atenție din partea noastră. Este de ajuns un suspin, un gând. Avem tendința să ne facem despre Dumnezeu o imagine (un idol) distantă. Nu îndrăznim să-L „deranjăm” cu mărunțișurile noastre. Se ascunde aici un orgoliu subtil: ne este greu să acceptăm că aceste lucruri mici sunt cele care ne frământă, care ne schimbă existența, ne-am dori însuflețiți mai degrabă de neliniști metafizice, așa că așteptăm să devenim „măreți” ca să-L chemăm pe Domnul. Maica Siluana Vlad ne învață însă, din proprie experiență, că nu există lucru mărunt în care Hristos să nu vină spre noi, nu există viață atât de întinată încât Cel Care a coborât până în iad pentru oameni să nu intre, din clipa în care Îi deschidem ușa. Iar prezența Lui este firească, nu o privire acuzatoare, ci odihna noastră în tot ce facem. Maica îi îndeamnă pe tineri să spună Psalmul 50 când fac dușul de dimineață, o rugăciune pentru soț sau soție când sunt prinși în trafic.
Rugăciunea este prezența Domnului în viața noastră, așa cum este ea. Nu împlinire a unor „îndatoriri” exterioare, bifate ca acțiuni care ne fac „drepți”. Acelea dobândesc valoare doar în clipa în care sunt manifestări conștiente ale unei relații personale. Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca noi să putem avea cu el o legătură de tipul „eu-Tu”. Altfel rămânem, vorba părintelui Arsenie Papacioc, la nivelul lui „tipic-tipic și la inimă nimic”. Sfântul Siluan Athonitul a aflat de la un alt părinte că este de ajuns să chemăm o dată în viață numele lui Hristos și El nu ne va trece cu vederea. Paradoxal, înțelegerea acestei bunătăți nu duce la lenevire, ci la un dor mai aprins de a fi în preajma unui Dumnezeu atât de bun și milostiv.
Nu ni se cere, așadar, să renunțăm la viața noastră, la preocupările noastre de zi cu zi, la prietenii sau întâlniri - bineînțeles, atât timp cât acestea nu sunt prilej de păcat sau de smintire a aproapelui. Ce ni se cere este gândul de o clipă, măcar una, către Cel de la care ne vine tot binele. Și mai departe? „Rugăciunea te va învăța”, așa cum i-a spus cândva părintele Constantin Galeriu unei penitente, devenită între timp la rândul ei un bob din „sarea pământului”.