Rugăciunea, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu peste veacuri

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 23 Feb 2022

Încă din epoca apostolică găsim menţiuni legate de rugăciune. La Părinţii alexandrini rugăciunea ocupă un loc central în scrierile lor despre viaţa duhovnicească. Primul tratat dedicat rugăciunii este redactat de scriitorul alexandrin Origen în secolul al 3-lea. Un veac mai târziu, tot un alexandrin, Sfântul Atanasie cel Mare, scrie o lucrare dedicată vieţii părintelui monahilor, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, în care ne arată roadele rugăciunii în nevoinţa ascetică a marelui avă egiptean. Omiliile duhovniceşti ale Sfântului Macarie cel Mare (un alt avă al pustiei egiptene) au avut o influenţă majoră asupra celor din lumea răsăriteană a imperialităţii bizantine, care a mers pe drumul desăvârşirii duhovniceşti prin rugăciune şi asceză.

Veacul al 4-lea, epoca de aur a marilor Părinţi ai teologiei ortodoxe, este timpul când apar scrieri numeroase despre rugăciune. Se remarcă în această epocă scrierile Sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Grigorie Teologul şi cele ale Sfântului Grigorie de Nyssa. Spre finalul acestui secol apare personalitatea excepţională a creştinismului patristic, Sfântul Ioan Gură de Aur, care în opera sa vorbeşte în stilul său personal inconfundabil despre rugăciune. El scrie că rugăciunea este „limanul unei furtuni, ancora naufragiaţilor, toiagul celor şchiopi, comoara celor săraci”, sau „maică a filosofiei” şi „lumina sufletului”. Tot în acest veac trăieşte şi Evagrie Ponticul, care-i influenţează prin opera sa pe mulţi trăitori ai rugăciunii. El vorbeşte despre rugăciunea curată ca treapta cea mai înaltă a contemplării Preasfintei Treimi. Unul dintre părinţii rugători influenţaţi de el este şi Sfântul Ioan Casian, care în opera sa vorbeşte despre rugăciune.

Un spaţiu ascetic creştin în primul mileniu este cel sirian, care a dat naştere unor mari părinţi duhovniceşti ce ne-au învăţat cum să ne rugăm şi mai ales cum să trăim rugăciunea, între care îl remarcăm pe Sfântul Efrem Sirul, a cărui rugăciune este definitorie până astăzi în cea mai importantă perioadă duhovnicească din an, Postul Mare. Alături de el ne amintim şi de Sfântul Isaac Sirul, care este un mare trăitor al rugăciunii, opera sa fiind o pagină importantă a Filocaliei până astăzi. 

Un alt mare teolog al primului mileniu creştin care scrie despre rugăciune este Sfântul Maxim Mărturisitorul. El spune: „Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu”, iar „rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla”.
Cel care face sinteza teologiei ortodoxe din primul mileniu, Sfântul Ioan Damaschin, ne învaţă că prin rugăciune putem ajunge la Dumnezeu. Nu trebuie să-l uităm pe Sfântul Ioan Scărarul, care este pentru noi, creştinii, un ghid în urcuşul duhovnicesc pe treptele rugăciunii spre mântuire. El spune în celebrul său tratat ascetic Scara: „Rugăciunea este, după însuşirile ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu”.

În lumea bizantină, către finalul primului mileniu, marii teologi creştini din Constantinopol Teodor Studitul şi Patriarhul Fotie vorbesc despre rugăciune. O definire sintetică a rugăciunii o găsim la Sfântul Ioan Damas­chin: „Rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu”.