Rugăciunea neîntreruptă și chivotul tainic al inimii
Întrarmat cu rugăciunea, care era bucuria vieţii sale, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș a trecut prin nenumărate greutăţi ale vremurilor. În bogatul tezaur epistolar al acestui monah am regăsit rânduri cu adevărat patericale despre rugăciune. În notările sale păstrate în manuscris, acest slujitor luminos al monahismului românesc evidențiază faptul că rugăciunea este efortul ascetic care aduce într-un chip deosebit de grabnic şi de uşor Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, descoperă calea lăuntrică a inimii, deschizând chivotul ascuns către bucuriile duhovnicești. Redăm în continuare din acest tezaur paterical românesc file despre importanța exercițiului rugăciunii neîntrerupte spre chemarea deasă, aproape neîncetată a numelui lui Iisus Hristos.
Chemarea neîntreruptă a numelui lui Iisus poate duce la atenţia şi căldura inimii; lucru pentru care natura omenească este capabilă să-şi însuşească o anumită stare sufletească prin mijlocirea unei întrebuinţări dese şi prin deprindere. Ca să ne învăţăm să facem ceva bine, trebuie să săvârşim acel lucru mult mai des, a spus un scriitor duhovnicesc. Sfântul Isihie spune că deasa chemare naşte deprinderea şi se transformă în natură (cap. 7). Acest lucru, după cum se vede din observaţiile bărbaţilor încercaţi, se petrece în raport cu rugăciunea lui Iisus în chipul următor: cel ce doreşte să ajungă la rugăciunea lăuntrică se hotărăşte să cheme numele lui Dumnezeu des, aproape neîntrerupt, adică să rostească rugăciunea lui Iisus oral: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”; iar uneori prescurtat, adică: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – cum învaţă Sfântul Grigorie Sinaitul. Dar el mai adaugă că această chemare prescurtată e mai potrivită pentru începători. Nu respinge nici una, nici alta, ci numai ne sfătuieşte să nu schimbăm des cuvintele rugăciunii, pentru ca să putem căpăta mai uşor deprinderea de a-L chema pe Iisus. Dar ca să se trezească şi mai mult spre săvârşirea neîncetată a rugăciunii, cel ce se învaţă îşi pune drept regulă, ţinând seama de vremea de care dispune, să rostească o anumită cantitate de rugăciuni, adică vreo câteva sute, sau mii de rugăciuni cu metanii, pe care să le spună zi şi noapte, fără grabă, ci clar, încordându-şi limba şi gura. După un timp oarecare, gura şi limba celui ce exersează capătă o astfel de deprindere şi parcă un fel de mişcare de sine, încât încep să se mişte în rostirea numelui lui Dumnezeu, chiar fără o deosebită sforţare şi fără o supraveghere.
Mai departe, mintea va începe să asculte ceea ce spune limba şi în acest chip se curăţă de risipire şi se face atentă la rugăciune. În sfârşit, poate urma şi coborârea minţii în inimă, aşa cum se exprimă Părinţii, adică mintea, întorcându-se în inimă, o va încălzi cu căldura dragostei dumnezeieşti şi atunci inima va chema numele lui Iisus Hristos şi se va revărsa cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu în chip neîncetat, fără nici o sforţare, liberă, cu o negrăită dulceaţă, după cum s-a zis: „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor V, 2). Sfântul Isihie s-a exprimat în cuvinte foarte frumoase când a vorbit despre puterea creatoare de roade a chemării dese a numelui lui Iisus Hristos, ce se face cu mintea, şi anume: precum ploaia, cu cât cade în cantitate mai mare pe pământ, pe atât înmoaie pământul, tot astfel numele lui Hristos chemat de noi îl face plin de bucurie şi de veselie în măsura în care este mai des chemat.
Cu toate că mijlocul arătat, întemeiat pe experienţele şi observaţiile Sfinţilor Părinţi, este suficient pentru o potrivită îndrumare ca să putem atinge scopul dorit al rugăciunii lăuntrice, totuşi sunt mijloace mai înalte, precum: luarea aminte şi introducerea minţii în inimă. Acest prim mijloc este potrivit îndeosebi pentru aceia care încă nu s-au deprins cu luarea aminte şi nu sunt încă în stare să se ostenească asupra inimii, sau poate sluji drept introducere şi cale premergătoare pentru mijloacele care urmează. De altminteri, potrivit cu felurimea însuşirilor şi facultăţilor, fiecare să-şi aleagă ceea ce îi convine, cum spune Nichifor Romanul.
Luarea aminte
Luarea aminte este paza (păstrarea) minţii, cum s-a exprimat Nichifor monahul, sau mai putem spune că luarea aminte este adunarea minţii către noi înşine şi adâncirea ei într-un subiect oarecare, în vremea când toate gândurile şi închipuirile străine sunt părăsite. Cât este de necesară această lucrare în timpul când ne îndeletnicim cu rugăciunea ne încredinţează Sfinţii Calist şi Ignatie, citând cuvintele Preacuviosului Nil, că luarea aminte care caută rugăciunea o va dobândi negreşit.
Şi Sfânta Scriptură confirmă acest adevăr, că fără luare aminte nu este cu putinţă să ne unim cu Dumnezeu, spunând: „Luaţi aminte şi înţelegeţi că Eu sunt Dumnezeu”.
Aşadar, cel ce doreşte să ajungă la rugăciunea lăuntrică prin mijlocirea luării aminte trebuie să se ţină, pe cât îi stă în putinţă, de însingurare, să fugă de vorbirile cu oamenii, să-şi facă rugăciunea fără grabă, şi nu mult deodată, ci cu oarecare popas, adâncind mintea în cuvintele rugăciunii în aşa chip, cum se întâmplă în vremea când citeşti o carte cu atenţie, să alunge după putinţă gândurile şi să ia aminte prin toate mijloacele posibile la Iisus pe Care Îl cheamă şi la mila pe care o cere; uneori, săvârşind numai rugăciunea, să se liniştească puţin, ca şi cum ar aştepta răspunsul lui Dumnezeu, stăruindu-se să-şi reţină luarea aminte, şi în caz de risipire, să-şi aducă aminte totdeauna că el s-a hotărât să petreacă – pentru Domnul – într-o neîncetată luare aminte în vremea rugăciunii, când se curăţă mintea de gânduri.