Să alergăm, dis-de-dimineață, către Hristos!

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor) Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Duminica a treia după Paști ne înfățișează o icoană specială a Învierii Domnului, o icoană în care sunt zugrăvite femeile mironosițe la mormântul Domnului. De ce această cinste pentru femeile mironosițe? Cuviosul Iustin de la Celie ne lămurește că cei dintâi martori ai Învierii au fost sfintele mironosițe, iar Sfântul Luca al Crimeii ne spune că acestea au fost femeile care L-au iubit cu toată inima pe Domnul Iisus, căci, în momentele în care ierusalimitenii, învățătorii, fariseii și cărturarii evrei s-au năpustit asupra Domnului, femeile mironosițe au plâns și s-au tânguit pentru El, I-au slujit cu multă grijă în toate nevoile vieții Lui în trup, după cum ne arată Evangheliile și mai mult decât atât, au fost cele care alături de apostoli au ascultat și împlinit cu mult curaj învățăturile primite și de aceea au fost puse în această cinste. Dar oare cinstirea Sfintelor Mironosițe trebuie să rămână doar la aspectul laudativ? Să ne aducem aminte de Domnul care zice: „Poporul acesta Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine...” (Isaia 29, 13) și să nu cădem și noi în această ispită, alegând doar nivelul formal al elogiilor și să vedem ce învățături și atitudini putem să desprindem din faptele mironosițelor.

Într-o lume grăbită doar spre câștig și consumerism, învățăm de la Sfintele Mironosițe că în primul rând trebuie să alergăm, dis-de-dimineață, către Hristos. Desigur, acest dis-de-dimineață nu trebuie neapărat luat literal, ci mai degrabă, în acest cuvânt, se cuvine a vedea atitudinea de a-L pune pe Dumnezeu înainte de orice lucru. Dar ce înseamnă aceasta? Într-un dialog cu un negustor, care fuma în tren, Sfântul Nicolae Velimirovici i-a propus interlocutorului său să spună rugăciunea „Tatăl nostru” înainte de a-și aprinde țigara. Răspunsul negustorului este în același timp corect, dar și șocant, căci zice: „Părinte, nu pot face acest lucru ­deoarece fumatul nu este plăcut lui Dumnezeu”. Deci, atunci când săvârșim o faptă, trebuie să ne gândim, mai înainte, dacă aceasta îi place lui Dumnezeu și abia apoi să purcedem. Și Sfântul Apostol Pavel ne atenționează, în acest sens, în Epistola întâi către Corinteni spunându-ne: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (I Cor. 6, 12). Într-un fel, avem libertate asupra vieții, dar râvna pentru Dumnezeu este cea care dă sens faptelor noastre, de aceea putem spune despre miro­nosițe că scularea lor la ceasurile dimineții, pentru a merge la Hristos, reprezintă cea mai bună alegere pe care un om ar putea s-o facă chiar și acum, la 2.000 de ani distanță. De aceea, măsura sfințeniei este atunci când omul spune în loc de „mă tem de Dumnezeu, Îl iubesc pe Dumnezeu”.

Să nu-L căutăm pe Dumnezeul cel viu între cei morți

O altă învățătură desprinsă din duminica de astăzi este să nu-L căutăm pe Dumnezeul cel viu între cei morți (Lc. 24, 5-6). Cu alte cuvinte, se întâmplă, de multe ori, să-L confundăm pe Hristos cu un magician, un taumaturg sau cu un dumnezeu al hazardului. Concret, ne asemănăm cu cei care s-au săturat cu cele cinci pâini și doi pești în pustie. În acest sens, venim la biserică doar pentru a ni se întâmpla o minune în viața noastră, o minune care de multe ori întârzie. Cel mai rău este faptul că această întârziere ne zdruncină credința, ne depărtează de Dumnezeu și ne aruncă în brațele ghicitorilor, ale vrăjitorilor, ale cititorilor în zodii și așa mai departe. Pentru astfel de credincioși, Hristos a rămas tot în mormânt, căci ei nu caută Împărăția cerurilor, ci doresc, asemenea bogatului căruia i-a rodit țarina, să se desfăteze până la sfârșitul vieții numai din cele pământești. O asemenea trăire îl face pe om să vadă lumea aceasta văzută drept singura preocupare validă a vieții. De aici, viața omului pornește pe o pantă în cadrul căreia omul își creează propriile valori, independente de cele lăsate de Dumnezeu, ajungând într-un punct în care nu mai există nici o urmă de ordine rațională a vieții și în consecință nici un sens spiritual. Din acest motiv, boala secolului XXI este depresia. Când Dumnezeu este mort, omul nu are sens. Tocmai de aceea căutarea noastră nu trebuie să se rezume la o peregrinare din religie în religie sau dintr-un sistem filozofic în altul, ci într-o abordare corectă și concretă a învățăturilor lăsate de Mântuitorul Hristos. El este „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6), deci nu mai pot fi căi alternative către Adevăr și nici rute ocolitoare pentru a obține Viața. Dacă viața noastră este hristocentrică, atunci suntem în Adevăr, suntem pe Calea cea bună și avem un Dumnezeu viu. Iar pentru a-L avea pe Domnul în centrul vieții noastre, trebuie ca toată existența noastră să fie orientată în jurul persoanei lui Iisus Hristos, precum cea a femeilor mironosițe, care, așa cum spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul: „S-au lipit de Domnul cu o asemenea râvnă, încât doreau să-L vadă și să fie lângă El, fără să se mai sature de El”. De aceea, să-L căutăm pe Hristos în Dumnezeieștile Taine, în special în Sfânta Euharistie, să-L căutăm în rânduielile de rugăciune și în activitățile bisericești, să-L căutăm în dogmele învățăturii de credință cu convingere neîndoielnică în adevărul lor, să-L căutăm în poruncile Lui, prin împlinirea acestora cu râvnă, să-L căutăm în toate împrejurările concrete ale vieții noastre și, nu în ultimul rând, să-L căutăm în aproapele nostru oropsit și lepădat de mai-marii ­lumii acesteia.

Să ne împodobim și noi cu mireasma Învierii Domnului

Un al treilea lucru pe care trebuie să îl împrumutăm de la Sfintele Mironosițe este să ne împodobim și noi cu mireasma Învierii Domnului. Iată, această mireasmă a lui Hristos a fost împărtășită prin mironosițe Sfinților Apostoli, dar și nouă, creștinilor de astăzi. Mireasma Învierii Domnului este mai plăcută decât orice parfum din lumea aceasta, întrucât, oricât de concentrat ar fi, parfumul se evaporă, dar Învierea Domnului rămâne veșnic întipărită în viața omenirii și ajută la îndepărtarea oricărei patimi. Sfântul Eftimie cel Mare simțea mirosul urât al unui gând de desfrânare pe care un frate din mănăstirea sa îl avea în minte. Așa este și cu noi: sufletele noastre răspândesc bună mireasmă atunci când ne împodobim cu faptele cele bune sau miros greu după ce săvârșim păcate sau menținem în mințile noastre amintirea păcatelor. Viețile sfinților ne arată că atunci când monahilor li se arătau îngerii, iată că tot locul se umplea de o mireasmă cerească, la fel și atunci când trupurile sfinților erau dezgropate, toți cei din jur simțeau o mireasmă plăcută. În acest sens, putem spune, la fel ca Sfântul Iustin Popovici, că „orice suflet creștin curățit de păcate este mironosiță, este mireasma adusă lui Dumnezeu, ce se dăruiește lui Hristos”. Mireasma Învierii o primim atunci când ne străduim să ne curățim de păcate, când înotăm împotriva curentului lumii acesteia și când urmăm exemplele sfinților dinaintea noastră.

Să ne străduim, fără să ne temem de ceea ce nu trebuie să ne temem, să nu ne cruțăm, să lăsăm cele ale lumii, să nu ascultăm vorbele goale care împânzesc văzduhul, ci să privim la cele cerești, la Învierea Domnului, la împlinirea poruncilor, să luăm aminte la propria noastră conștiință și cu răbdare și evlavie să-L căutăm pe Mântuitorul nostru, asemeni Sfintelor Mironosițe, pentru a nu fi lăsați în întunericul nepriceperii.