Să biruim suferinţa din interiorul ei!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Ne bucurăm că, pentru prima dată, cercul pastoral al preoţilor din spitale, preoţii de caritate din spitalele din Bucureşti, se adună pentru a medita asupra temei „Sensul suferinţei şi al vindecării“, iar această meditaţie teologică se completează cu experienţa fiecăruia dintre sfinţiile voastre în spitale. Există multă suferinţă astăzi şi, de aceea, trebuie multă sensibilitate pentru a înţelege suferinţa şi pentru a o alina, dar şi pentru a-i da un sens folositor mântuirii noastre. În această perspectivă, noi dorim ca, după mai multe şedinţe de lucru ale cercului pastoral al preoţilor de spital din Capitală, să fie scrisă o carte folositoare bolnavilor şi medicilor, iar această carte trebuie argumentată în tematica ei pe baza Sfintei Scripturi, pe baza învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, dar şi pe experienţa pastorală, duhovnicească a frăţiilor voastre ca preoţi de caritate în spital. Sunt foarte mulţi oameni care, atunci când se află în suferinţă, îşi pun întrebarea: De ce tocmai eu să sufăr? Sunt eu, oare, cel mai păcătos? Sunt cel mai rău dintre oameni? Desigur, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au dat răspunsul la aceste întrebări, dar foarte adesea răspunsurile lor trebuie să fie explicate, prezentate într-un limbaj existenţial, adecvat contextului cultural în care trăim. Avem de-a face cu o dimensiune foarte profundă a vieţii, şi anume suferinţa, care în Iisus Hristos Domnul nu a fost evitată, ci transfigurată, asumată şi schimbată în umanizare mai profundă şi într-o biruinţă pornită din interiorul suferinţei. Hristos Domnul nu este impasibil ca Budha, ci este un Om al durerilor, un Om al suferinţei, aşa cum L-au prevestit proorocii Vechiului Testament, mai ales proorocul Isaia în capitolul 53: „Om al durerilor (...) prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“ (Isaia 53, 3 şi 5). Dreptul Iov, care suferă fără nici o vină, este o prefigurare a lui Hristos, este un om care a primit un har deosebit de la Dumnezeu ca să sufere, deşi nu are nici o vină. El suferă şi rabdă, dar nu se răzvrăteşte. Dreptul Iov este un om care rabdă suferinţa cu credinţă puternică în Dumnezeu şi cu o nădejde neîndoielnică. El prefigurează răbdarea în suferinţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar şi a tuturor drepţilor. Suferinţa - biruinţă asupra păcatului Sensul biblic şi patristic al suferinţei trebuie să stea la baza tuturor explicaţiilor pe care le dăm noi ca păstori de suflete când ne aflăm aproape de cei suferinzi, de cei bolnavi. Nici boala, nici suferinţa nu sunt fireşti. Ele au devenit „fireşti“ sau a doua natură din cauza păcatului, dar Dumnezeu n-a făcut nici boala, nici suferinţa şi nu Se bucură de suferinţa nimănui. Păcatul este originea suferinţei, iar ceea ce se transmite ereditar e înclinarea spre păcat, nu vina lui Adam. De aceea, când noi spunem în Psalmul 50: „În păcate m-a născut maica mea“, trebuie să înţelegem: păcătos m-a născut maica mea. Această înclinaţie sau predispoziţie spre păcat se moşteneşte ca urmare a păcatului strămoşesc, însă, în Hristos Domnul, tocmai ceea ce a fost urmare a păcatului - suferinţa - a fost transformată în mijloc de îndepărtare de păcat. Deşi Hristos Domnul este fără de păcat, asumă suferinţa în mod liber şi o transformă în biruinţă asupra păcatului. Din acest motiv, în ispitele durerii, care sunt cele ale suferinţelor răstignirii, Mântuitorul Iisus Hristos rămâne statornic în răbdare, cu nădejdea în Dumnezeu, ca om - El fiind Fiul lui Dumnezeu Tatăl -, iar prin această răbdare El biruieşte suferinţa, dându-i sens ca ascultare până la capăt, dându-i sensul fidelităţii desăvârşite faţă de Dumnezeu şi al unirii cu Dumnezeu. Dar pentru că S-a smerit pe Sine în suferinţă, Dumnezeu i-a dat Lui un nume mai presus de orice nume: „ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2, 10). Nevoia de solidaritate cu cei suferinzi şi săraci Drept urmare, este foarte important să reţinem ca adevăr central faptul că boala şi suferinţa nu sunt voite de Dumnezeu, nu fac parte din chipul lui Dumnezeu în om, ci ele sunt urmare a păcatului şi, de aceea, trebuie să lucrăm pentru vindecarea bolii şi pentru alinarea suferinţei. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a venit să ne vindece de păcat şi de boală. Mulţimea de bolnavi vindecaţi de El, bolnavi de toate felurile, de boli sufleteşti şi trupeşti, ne arată că Biserica, trupul tainic al lui Hristos, trebuie să lucreze în aceeaşi direcţie - de vindecare a bolilor, de alinare a suferinţelor. Iar atunci când boala nu poate fi vindecată, atunci ea trebuie transformată într-un mijloc de apropiere mai mare de Dumnezeu şi de unire cu El. În acest sens, rugăciunile pentru bolnavi trebuie însoţite de Spovedanie şi de Împărtăşanie, pentru ca suferinţa şi boala să fie transformate în apropiere de Dumnezeu şi în unire cu El, pentru mântuirea veşnică. Cine se uneşte cu Dumnezeu se mântuieşte, iar cine se desparte de Dumnezeu pierde mântuirea. De pildă, în momentul morţii Mântuitorului pe cruce, tâlharul din dreapta, care s-a pocăit, se mântuieşte, iar cel din stânga Mântuitorului, care este clevetitor şi răzvrătit, pierde mântuirea. În acest sens, Fericitul Augustin spunea că pe Golgota vede trei oameni suferinzi: unul Care mântuieşte, altul care se mântuieşte prin pocăinţă şi altul care pierde mântuirea prin nepăsare duhovnicească. Aşadar, în toată călăuzirea pe care o dăm credincioşilor, în toată îndrumarea duhovnicească, noi trebuie să avem drept călăuză această lumină a Mântuitorului Iisus Hristos. Se constată însă în pastoraţie că, atunci când suferinţa este însoţită de sărăcie multă, când bolnavul nu are nici bani pentru medicamente, nici bani pentru lucrurile strict necesare şi când mai nimereşte şi într-un spital foarte sărac, suferinţa lui se amplifică. Ca atare, este nevoie, pe lângă rugăciune, pe lângă sfatul duhovnicesc bun, pe lângă Spovedanie şi Împărtăşanie, de multă solidaritate cu cei suferinzi şi săraci, de ajutorare a lor cu medicamente şi tratament. Când cineva suferă, dacă este înconjurat de prieteni sau de membrii familiei cu afecţiune, suferinţa lui se diminuează, pentru că i se arată solidaritate, simpatie, prezenţă iubitoare, prietenoasă, frăţească. Suferinţa şi singurătatea se îngemănează; singurătatea se amplifică din cauza bolii, iar suferinţa bolii se amplifică din cauza singurătăţii. Deci, este foarte important ca preotul să fie prezent ca părinte duhovnicesc lângă cei bolnavi sau suferinzi, să cultive prin rugăciune şi sfat bun comuniune duhovnicească, de familie spirituală, mai ales dacă spitalul are capelă sau paraclis. Medicul şi preotul, împreună lucrători în faţa bolnavilor Medicina modernă acordă prea mare importanţă aparatelor şi analizelor faţă de dialogul cu bolnavul. Ca atare, foarte adesea, omul stă singur între aparatele care, desigur, sunt necesare, dar lipseşte tocmai dimensiunea personală a prezenţei altor persoane lângă cel bolnav. În consecinţă, rolul preotului este extrem de important. Am putea spune chiar că nimeni nu poate înlocui preotul din spitale, iar medicul este chemat să coopereze cu preotul, şi preotul cu medicul. În spitale, în faţa bolnavilor, ei nu sunt concurenţi, ci împreună lucrători. Trebuie să fie cooperanţi, iar din acest punct de vedere este mare nevoie de prezenţa preotului de caritate în spital, este mare nevoie de prezenţa unei capele, a unui paraclis, este mare nevoie de literatură duhovnicească pentru întărirea şi încurajarea celor bolnavi. De asemenea, este mare nevoie de a mobiliza comunitatea de acasă, familia şi parohia, pentru ca cel bolnav să nu se simtă singur. Nu este suficient să se roage doar preotul de caritate pentru cel bolnav, ci trebuie ca şi preotul paroh şi preoţii slujitori din parohia celui bolnav să se roage. Preoţii trebuie să cunoască listele bolnavilor lor din parohie. Când un bolnav ştie că întreaga comunitate se roagă pentru el, primeşte o alinare, o încurajare, o întărire mai mare. Mântuitorul Hristos – pacient Vizitarea bolnavilor este, de asemenea, foarte importantă, iar Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că vom fi judecaţi după cât am iubit pe semenii noştri cu iubire milostivă, iar El devine Mântuitorul-pacient. „Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat“, spune El (cf. Matei 25, 43). Nu spune: nu M-aţi vindecat, pentru că nu stă în putinţa noastră să vindecăm, dar stă în putinţa noastră să vizităm pe cei bolnavi. Deci, El este când Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, când pacient. Hristos Domnul este tainic prezent în medicul competent şi credincios care devine mâna Lui vindecătoare, alegând cel mai bun medicament sau operând în modul cel mai înţelept şi potrivit cu un bolnav care are nevoie de o intervenţie chirurgicală; desigur, cu această conştiinţă şi smerenie creştină - că, de fapt, medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă. Este foarte important să vedem că Mântuitorul Hristos, Care este Doctorul sufletelor şi al trupurilor, lucrând prin mâna medicului, este prezent, în acelaşi timp, în bolnavul care are nevoie de vindecare, de prezenţă iubitoare, de cineva care să-l încurajeze, ca să nu simtă singurătate multă în timpul suferinţelor mari. Această abordare duhovnicească profundă a bolii şi a vindecării este necesară, pentru că, altfel, riscăm să reducem persoana la individ, la un număr, la un obiect de utilitate imediată sau o considerăm importantă după cât este de utilă societăţii. Dar noi ştim că omul are o valoare veşnică, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu, deci chemat la viaţă veşnică. Viaţa de aici, de pe pământ, este o pregătire pentru viaţa cerească veşnică şi atunci preotul trebuie să arate deodată importanţa sănătăţii, ca dar al lui Dumnezeu, dar şi importanţa mântuirii, care este mai mare dar decât sănătatea trupească. Iar dacă nu putem ajunge la sănătate trupească deplină, cel puţin să ne îngrijim de cea mai mare valoare pe care o putem primi, cel mai mare dar, anume mântuirea şi viaţa veşnică. Această perspectivă a valorii eterne şi unice a fiecărei persoane umane create după chipul Persoanelor divine veşnice este extrem de importantă astăzi, într-o lume a secularizării, în care dimensiunea sacră a vieţii a slăbit foarte mult. Există astăzi un utilitarism foarte mare, dar există puţină convingere în ceea ce priveşte valoarea eternă şi unică a persoanei umane. Este foarte important să reţinem de ce, în rugăciunile Bisericii, cererea cea mai frecventă este: ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea sa/lor. Ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, ele fiind două valori esenţiale pentru viaţa persoanei umane. Aşa să ne ajute Dumnezeu, să simţim că devenim în spital prezenţă a mâinilor vindecătoare, ajutătoare şi alinătoare de suferinţă ale Mântuitorului Iisus Hristos şi să aducem bucurie în mijlocul întristării, alinare în mijlocul suferinţei şi prezenţă părintească şi frăţească în mijlocul singurătăţii celor bolnavi. Vă felicităm că aţi venit aici aproape toţi şi este primul pas spre o realizare mare. (n.r. - Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la întâlnirea cu preoţii misionari din spitalele din Arhiepiscopia Bucureştilor, Palatul Patriarhiei, luni, 4 august 2008)