Să căutăm la „cele de sus, unde Se află Hristos”

Ne aflăm într-o perioadă liturgică deosebită a anului bisericesc, timp binecuvântat de aşteptare a marii sărbători a Cincizecimii sau a Pogorârii Duhului Sfânt în lume, Mângâietorul, Duhul Adevărului. De fapt, este vorba despre o trimitere sau o dăruire a Duhului Sfânt, anunţată de Mântuitorul Iisus Hristos ca eveniment viitor ce avea să aibă loc în urma preamăririi Sale, adică după Învierea şi Înălţarea Sa întru slavă la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui. Perioada liturgică a anului bisericesc cuprinsă între ziua I a Paştilor şi Duminica I după Cincizecime se numeşte Penticostar, în care se rememorează liturgic timpul dintre Învierea Domnului, Înălţarea Sa la ceruri şi constituirea Bisericii la Cincizecime.

Venirea sau Pogorârea Duhului Sfânt coincide aşadar cu întemeierea sau constituirea Bisericii. Duhul Sfânt Se coboară asupra ucenicilor şi face din ei Trupul lui Hristos, Mireasa Lui. Căci aceasta este Biserica, Mireasa lui Hristos. Iar noi, cei care am fost botezaţi în numele Preasfintei Treimi, suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor. Duhul Sfânt este Mângâietorul, căci aşa Îl numeşte pe El Însuşi Iisus Hristos Mântuitorul lumii, El este o persoană dumnezeiască, alături de Tatăl şi de Fiul. El este Duhul adevărului, prezent pretutindeni, Care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” (Rugăciunea la hirotonia preotului).

Biserica este aşadar hristocentrică şi hristoforă, pnevmatocentrică şi pnevmatoforă, adică trinitară. În biserica lăcaş de închinare, mulţi dintre cei ce vin cu credinţă îşi găsesc cu adevărat alinarea în suferinţe sau chiar rezolvarea problemelor. Este necesar însă să se lepede de povara păcatelor, prin spovedanie sinceră, pocăinţă şi fapte bune, dar şi de grijile cotidiene. Se spune că oarecând un bătrân mergea pe un drum de ţară purtând în spate un sac foarte greu. La un moment dat, se apropie de el un căruţaş, care văzând cât de greu mergea acest om, i s-a făcut milă de el şi i-a spus să urce în căruţa sa, căci drumul este anevoios şi povara este mult prea grea. Atunci, bătrânul a urcat recunoscător, dar în loc să lase sacul jos în căruţă, el continua să-l ţină în spate. Atunci căruţaşul i-a spus: Lasă sacul jos, căci este greu! Ce rost mai are să ţii povara în spate dacă acum te afli în car?

Ei bine, aşa se întâmplă adeseori cu mulţi dintre cei ce intră în casa Domnului. Purtăm cu noi povara păcatelor, povara grijilor şi a nevoilor, dar odată ce am pătruns în acest spaţiu sacru, aflându-ne în prezenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor, este bine şi chiar recomandat să lăsăm la o parte grijile acestei lumi, să ne debarasăm de păcate şi de vicii, pentru că Hristos este Cel ce ne conduce pe calea mântuirii. Să-I prezentăm Lui neputinţele noastre, pentru că numai cu Hristos putem să purtăm crucea acestei vieţi.

În cântarea heruvimică pe care o intonăm cu toţii în cadrul Sfintei Liturghii, spunem: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngereşti”. Grijile acestei lumi ne schimbă din interior şi ne împovărează sufletele, nelăsân­du-ne să ducem o viaţă duhovnicească aşa cum s-ar cuveni să o trăim. În loc să-L căutăm mai întâi pe Dumnezeu, ne alipim de ceea ce este trecător şi neînsemnat. Totuşi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din Predica de pe munte: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele (...)? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia (...). Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 26-34).

Să nu înţelegem de aici că Hristos-Domnul îndeamnă cumva la lene, la delăsare socială. Nicidecum! Ci ne spune că scopul creării omului este îndumnezeirea lui, iar cel ce se aşază în această perspectivă trebuie să cultive un duh potrivit ei. Ca părtaşi ai Învierii lui Hristos suntem chemaţi să ne întoarcem mintea şi gândirea către cer, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 1-2), şi să trăim „întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4) sau „întru noutatea vieţii” după o traducere literală (cf. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed. Bizantină).

Astfel, dacă Îl vom căuta pe Iisus Hristos, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), înainte de toate, vom constata că Împărăţia cerurilor este deja înlăuntrul nostru (Luca 17, 21). În general, o împărăţie este un domeniu guvernat de un împărat, iar tot ceea ce ţine de împărăţie poartă chipul sau imaginea împăratului. Împărăţia cerurilor este întâi de toate un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, iar ea vizează destinaţia desăvârşită a omului credincios. Însă, aceasta nu se oferă oricum şi oricui, ci ea se câştigă cu străduinţă, prin multă trudă, căci Împărăţia cerurilor trebuie să constituie neapărat obiectul credinţei. Din Sfânta Scriptură rezultă faptul că Împărăţia lui Dumnezeu are, pe de o parte, o dimensiune concretă, palpabilă şi exterioară, iar pe de altă parte, una interioară, nevăzută. Împărăţia lui Dumnezeu se va manifesta în mod deplin la Parusia Domnului, atunci când întreaga creaţie va fi restaurată. Parusia Domnului este ultima şi veşnica etapă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ce va fi precedată de învierea cea de obşte şi de Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos sau Judecata universală, când Împăratul Judecător îi va despărţi pe cei buni de cei răi.

Dacă în lumea în care trăim domneşte o incoerenţă în viziunea asupra vieţii, legată desigur de schimbările care se succed cu mare viteză, Biserica recomandă o viziune eshatologică asupra vieţii. Sensul vieţii nu trebuie căutat în hotarele lumii, ci la Dumnezeu, căci numai raportându-ne cu credinţă la El ne eliberăm cu adevărat de poveri şi ne împlinim ca persoane.