Să îl asculți pe cel de lângă tine
Smerenia este o ieșire din sine. Cel care se poate diminua, măcar puțin, își poate ridica ochii fixați obsesiv asupra sa pentru a-l privi pe cel de lângă, cu atenție reală și cu interes. Măcinați de egocentrism, ne pierdem în gândurile noastre, ni se pare că nimic nu este mai important decât ce se întâmplă în lumea noastră interioară ori exterioară. Vorbim și ni se pare că ceilalți ne ascultă cu aceeași plăcere cu care mitraliem noi cuvinte neîncetat. Este una dintre numeroasele iluzii care ne populează universul interior.
Să îl asculți pe cel care vorbește înseamnă să îl cinstești în calitatea lui de om, înzestrat cu darul rațiunii. Actul vorbirii și al ascultării strânge verigile lanțului care ne leagă treptat pe toți. Dar să fii atent la cel cu care stai de vorbă nu înseamnă doar să taci, ci și să îți liniștești lumea gândurilor. Să dai mai multă importanță cuvintelor lui decât nebuloasei de gânduri și senzații în permanentă desfășurare lăuntrică. Dacă reușești să faci asta, ascultarea ta devine nu doar orientată, dar și lipsită de judecată. În felul acesta oferi celui de lângă tine un dar imens: îl prețuiești, îl confirmi și în același timp îi dai libertate. Când putem asculta fără să îl judecăm pe celălalt, fără de cea mai mică supraordonare, abia atunci libertatea lui este nestingherită și sufletul i se însănătoșește. Dar nu toți putem face asta în chip natural. Forța gândurilor noastre nestăvilite ne târăște ca un vârtej din care greu putem scăpa.
O parte importantă a ascultării privește critica îndreptată împotriva noastră. Cu cât mai multă mândrie și slavă deșartă, cu atât inima noastră este mai sensibilă la atingerile critice. Cuvintele cad abrazive pe pielea jupuită a sufletului, iar reacțiile sunt fie imediate și violente, fie pun în mișcare râurile subterane, erozive ale resentimentului. Smerenia și atenția împreună te vor ajuta să primești orice observație cu recunoștință, ca pe ceva menit să slujească propriei tale creșteri. Dar să primești critica nu înseamnă să iei automat de bun absolut tot ce ți se spune, ci doar să pornești de la întrebarea cât se poate de onestă: Dacă ceea mi se spune este adevărat? Prima mișcare ar trebui să fie nu cea de îndreptățire de sine, ci tăcerea investigatoare, care caută adevărul, în măsura în care se poate detașa de patimile care îi dau un caracter profund subiectiv. Cu cât inima noastră este mai curată, cu atât adevărul se vede cu mai multă ușurință, iar primirea lui este mai firească.
Să analizezi cu atenție cuvintele oamenilor cere și măsură. Adesea, ceea ce vine din afară (cuvinte ori atitudini) ori din interiorul nostru (gânduri, senzații, impresii) se poate resimți ca niște impulsuri care ne aruncă într-un carusel analitic circular. Ruminația în exces nu duce la nici o concluzie, ci doar secătuiește, te stoarce de energie rapid.
Măsura înseamnă și să îți poți asuma lecția despărțirii. Să te depărtezi de gândurile nocive, fără să stărui asupra lor mai mult decât e nevoie. Iar dacă reușești să nu rămâi înlănțuit de gânduri, atunci vei putea și să vorbești doar atât cât este necesar.