Să învățăm din preafrumoasa lecție de iubire a Preasfintei Treimi

„Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Aceștia trei Una sunt” (1 Ioan 5, 7).

În ziua închinată Preasfintei Treimi, conștiința noastră se întoarce cu fior și recunoștință spre inima tainică a credinței: Biserica nu este altceva decât respirația vie a Treimii, o realitate plină de suflarea iubirii veșnice dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Nu doar Origen, în zorii Bisericii primare, spunea acest lucru. Ori de câte ori ascultăm cuvintele rostite în Biserică, constatăm că ele sunt dominate de rugăciuni, de nădejdi și de cuvintele Scripturii care vorbesc tocmai despre taina Treimii, despre Dumnezeu‑Cuvântul Care S‑a arătat în trup și Care ni L‑a descoperit pe Tatăl, despre Preasfântul Duh deoființă cu Tatăl și cu Fiul, despre cea mai înaltă și mai frumoasă lecție de comuniune, de iubire și desăvârșită sfințenie, spre care ar trebui să privească întotdeauna oamenii.

Marii teologi ai Bisericii, care au scris și au grăit nu din erudiție, ci dintr‑un har arzător, ne spun că atunci când vine vorba de Preasfânta Treime, cuvintele trebuie să se aplece în fața tăcerii. Sfântul Grigorie Teologul ne amintește că imnul cel mai potrivit adus Treimii este tăcerea adâncă, dar nu lipsită de sens, ci plină de uimire. Pentru că orice cuvânt e, în cel mai bun caz, o umbră palidă a ceea ce este Ființa nespusă a lui Dumnezeu. În fața Ei, vorbirea se destramă, iar sufletul cântă cu glas tăcut, pătruns de pacea pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Unul dintre cei mai luminați teologi ai vremurilor recente, înălțat de curând în ceata sfinților de către Biserica Ortodoxă Română, ne‑a lăsat o mărturie de foc și har: Sfânta Treime este lecția iubirii mai presus de cuvinte, o frumusețe dumnezeiască în care Tatăl, Fiul și Duhul Se îmbrățișează în veșnică dăruire. Acolo unde sălășluiește iubirea curată, ne spune el, acolo este și Dumnezeu. Nu iubirea fragilă, pe care o urmărim prin dorințele noastre tulburi, ci iubirea adevărată - iubirea care este Dumnezeu Însuși. Căci Dumnezeu nu doar iubește: Dumnezeu este iubirea. Și iubirea, când e adevărată, nu e altceva decât chipul lui Dumnezeu în lume.

Același mare gânditor, Sfântul Dumitru Stăniloae, a surprins taina aceasta în cuvinte ce ard de simplitate și adâncime: „Iubirea este fără de sfârșit, de aceea poate fi și fără de început. Iubirea nu satură niciodată... Iubirea este dorită de toți, mai mult și mai mult, și ea ne duce cu gândul la Dumnezeu. De aceea s‑a spus că la început a fost iubirea”.

În aceste cuvinte, începutul lumii nu mai e un eveniment, ci o relație. Nu o explozie de materie, ci o revărsare de har.

Pentru Părintele Stăniloae, Sfânta Treime este „structura supremei iubiri” - iubirea ca formă absolută de a fi, ca legătură ce nu cunoaște umbră, ca taină în care Persoanele nu Se confundă, dar nici nu Se despart. Aici iubirea nu se sfârșește, pentru că niciodată n‑a început ca să se termine. A fost pururea, mai înainte de timp, și va fi dincolo de el - izvorul ființei și ținta tuturor dorurilor.

Fie că suntem iscusiți în cuvânt sau simpli căutători de înțelesuri, dacă încercăm să rostim, fie și în treacăt, termenii cu care au vorbit marii teologi ai începuturilor Bisericii sau cei din vremurile noastre, nu vom face decât să atingem suprafața unei adâncimi care ne depășește. Vom pomeni, poate, despre perihoreză, acea locuire tainică a Persoanelor Treimii una în alta; despre unirea ipostatică, taina întrupării în care Dumnezeu și omul devin una fără amestec; despre ousia și substanță, încercări de a numi ceea ce nu se poate numi; despre cauză, nu în sens filosofic, ci ca izvor viu. Și chiar și așa, cuvintele noastre vor rămâne umbre ale unei lumini pe care doar tăcerea rugătoare o poate atinge cu adevărat.

Oricât de alese ar fi, cuvintele abia reușesc să ne poarte spre marginea Tainei care este Preasfânta Treime. Ele doar întredeschid ușa acestei învățături, a unui adevăr de credință ce strălucește ca o comoară de neprețuit în inima Bisericii - cel mai mare tezaur lăsat oamenilor, cum spunea cineva inspirat de Duhul. Poate de aceea, cei ce au trăit rugăciunea cu răgaz și cu luare‑aminte, alcătuitorii de imnuri și acatiste, au simțit nevoia să tacă în cuvinte, dar să grăiască în duh. Dorind să se apropie, măcar puțin, de taina Treimii, au lăsat să răzbată în Acatistul Preasfintei Treimi ecoul cuvintelor Sfântului Grigorie Teologul, cel care a vorbit despre „imnul nesfârșit al tăcerii” - singurul grai vrednic de această laudă.

Acolo, în acel acatist țesut din firul Scripturii, din Vechiul și din Noul Legământ, răsună în mod repetat strigarea Profetului Isaia: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. 6, 3) - cuvinte de laudă îndreptate spre Cele Trei Persoane, Care sunt Una în ființă și Trei în iubire. Și totuși, autorul acatistului, cu smerenia celui care știe că slova omenească nu poate cuprinde cerul, adaugă o îndrumare tainică și simplă: că noi, cei cu buze de țărână, mai bine am iubi tăcerea atunci când ne apropiem de lauda ce se cuvine Preasfintei Treimi. Pentru că, în cele din urmă, iubirea, uimirea și tăcerea sunt cele trei limbi în care sufletul rostește cu adevărat Numele Celui ce este.

Mărturiile despre Preasfânta Treime, ascunse cu grijă sub vălul Tainelor Vechiului Legământ - codificate, am putea spune, în limbajul tainic al simbolurilor -, ne‑au fost descoperite pe deplin în lumina Noului. În paginile dintâi ale Scripturii, Dumnezeu rostește un plural ce tulbură și luminează deopotrivă: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Un plural al comuniunii, nu al multiplicității, o chemare în sânul iubirii treimice: Tatăl nenăscut, Fiul născut din veci și Duhul Sfânt purces - Trei Persoane coeterne, unite fără contopire, deosebite fără despărțire, cum ne‑au învățat Părinții Bisericii.

La fel, alte simboluri și mărturii din Vechiul Testament vorbesc despre întreita cinstire pe care Avraam a adus‑o lui Dumnezeu, când Cei Trei Îngeri au poposit în pământurile lui. Iar Profetul Isaia, cuprins de cutremur, se minunează cum buzele lui de tină pot rosti slava Celui Preaînalt, cântând acel „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, pe care Biserica îl va repeta neîncetat în Acatistul Preasfintei Treimi, cu adâncă evlavie, și mai ales la Sfânta Liturghie.

Și fiindcă am pomenit de rugăciuni, e cu neputință să nu ne oprim la un text de o frumusețe tulburătoare al Sfântului Ioan Gură de Aur - o rugăciune care, deși nu a fost cuprinsă în rânduiala Liturghiei ce‑i poartă numele, pare că a fost rostită de el cu sfințenie înaintea fiecărei slujbe. În ea se adresează celor Trei Persoane, cerând nu putere, nici înțelepciune, ci vrednicie: „Pe mine, netrebnicul, învrednicește‑mă să mă apropii de cuvintele și de învățătura Ta”. Dacă marele Ioan Gură de Aur a folosit aceste cuvinte, ce am putea rosti înainte de începerea unei slujbe, înainte chiar de o grăbită rugăciune particulară, pe care suntem datori să o adresăm Preasfintei Treimi.

Dacă în Vechiul Legământ întâlnim mărturii tainice, adesea învăluite în simboluri, în Noul Legământ - atunci când, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, S‑a făcut Om - primim descoperirea limpede, deschisă, a lucrării și prezenței Preasfintei Treimi. Nu doar la Iordan, când cerurile s‑au deschis și Duhul S‑a pogorât în chip de porumbel, iar Tatăl a mărturisit din înalt: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”; nu doar pe Muntele Taborului, când slava dumnezeiască a strălucit prin trupul Mântuitorului; ci mai întâi la Nazaret, în clipa tainică a întrupării.

Arhanghelul Gavriil îi spune Fecioarei, celei pline de har, că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea, că puterea Celui Preaînalt o va umbri și că Sfântul care Se va naște din ea Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Iată întreaga Treime în lucrare: Duhul coborând, Tatăl binecuvântând, Fiul luând trup. Dumnezeu, în Treime, Se pleacă spre lume nu în slavă copleșitoare, ci în smerenie, în ascuns, în taina unui pântec feciorelnic.

Despre această venire în trup a Fiului, același Sfânt Grigorie Teologul - cel care a rostit că numai tăcerea e vrednică în fața Treimii - ne‑a lăsat o formulare cutremurătoare și desăvârșită în simplitatea ei: Fiul lui Dumnezeu S‑a născut din Tatăl mai înainte de veci, fără mamă, iar la plinirea vremii, din mamă fără tată. Ambele nașteri, zice, sunt proprii Dumnezeirii. Una, în veșnicie, alta, în timp. Una, în cer, alta, pe pământ. Iar amândouă ne învață că în fața lucrării lui Dumnezeu cuvintele se frâng, dar inima tresaltă și se închină.

Sunt adevăruri pe care mintea noastră, legată de țărână și umbrită de limitele firii căzute, le înțelege cu greu, dacă nu chiar deloc. Iar printre acestea, cea mai adâncă și cel mai greu de cuprins rămâne Taina Sfintei Treimi: un singur Dumnezeu în Ființă, dar întreit în Persoane - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

De‑a lungul veacurilor, nu doar cei vechi, care au cârtit împotriva Legii date lui Moise, s‑au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Și după ei, în valurile tulburi ale istoriei, au apărut mulți potrivnici ai adevărului treimic. Dar aceștia au rămas în uitare, lipsiți de lumina care vine din cunoașterea vie și smerită a Treimii. N‑au ajuns să guste binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu, deși aceasta li s‑ar fi putut împărtăși - nu prin pătrunderea Ființei divine, Care rămâne de neatins, ci prin împărtășirea harului Său, a energiilor Sale necreate.

Această învățătură, atât de limpede și adâncă, a fost rostită cu putere și har în veacul al XIV‑lea de unul dintre cei mai mari mistici ai Ortodoxiei - Sfântul Grigorie Palama. El, care a trăit mereu în căutarea luminii, nu înceta să se roage Maicii Domnului cu o cerere sfâșietoare, dar curată ca un suspin de copil: „Luminează‑mi întunericul, luminează‑mi întunericul!”

Și poate că într‑o zi ca aceasta, închinată Preasfintei Treimi, nu avem o rugăciune mai potrivită. Căci în fața unei Taine care nu se explică, ci se primește cu inima, singura vorbire adevărată e aceea care vine dintr‑un suflet în genunchi: „Luminează‑mi întunericul…”

În valurile tulburi ale timpului, vrăjmașii Preasfintei Treimi și‑au țesut cu îndârjire năvod de pretexte. Din adâncul cuvintelor răstălmăcite, din tainele traducerilor îndoielnice, din meandrele limbilor ce se schimbă precum frunzele toamnei, au răsărit neghine ale îndoielii. Unii, otrăviți de mirajul filosofiei lumești, alții înrobiți de propriile închipuiri deșarte, au îndepărtat privirile de la luminile Sfintei Scripturi.

Și toate aceste situații prin care a trecut Biserica au condus, încă din veacul al IV‑lea - deși dușmanii Treimii s‑au arătat mai devreme, așa cum a fost cazul lui Sabelie și apoi Arie, Macedonie, Apolinarie și alții, care nici nu trebuie amintiți în fața acestui profund adevăr de credință - la cristalizarea învățăturii Bisericii despre Dumnezeu Tatăl și despre Dumnezeu Fiul, în urma dezbaterilor Întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325. Alcătuirea Simbolului de credință a continuat și la Sinodul al II‑lea Ecumenic din anul 381, iar la jumătatea veacului al VI‑lea toate aceste adevăruri au fost introduse de către Binecredinciosul Împărat Iustinian în cult și de atunci mărturisim în fiecare zi despre dumnezeirea Tatălui, despre dumnezeirea Fiului și despre dumnezeirea Duhului Sfânt.

Deși iubirea Treimii Și‑a atras mulți potrivnici - ce persistă și în zilele noastre sub alte măști, cu alte vorbe otrăvite, dar purtând în miez aceeași răzvrătire împotriva Preasfintei Treimi -, învățăturile acelora s‑au risipit ca praful în vânt. Adevărul credinței a triumfat, după cum Însuși Mântuitorul Și‑a încredințat ucenicii: „Biserica Mea nu va putea fi biruită nici de porțile iadului". Oricât ar încerca mințile slabe și inimile îndârjite, oricât ne‑am împotrivi noi cu neputințele noastre, adevărul revelat străbate ca lumina printre nori, triumfând în pofida oamenilor și a învățăturilor lor sterpe, care de multe ori rămân în dezacord cu cuvintele de aur ale Sfintei Scripturi.

Dincolo de cumplita urgie stârnită împotriva Preasfintei Treimi, s‑a ridicat o ceată de apărători ale căror nume n‑am fi crezut, în chip firesc, că vor străjui dogma cerească. Unii nu deţineau meşteşugul cuvintelor, alţii nu pătrunseseră pe deplin adâncimile tainelor pe care episcopii le rosteau la Sinoade; însă toţi şi‑au însemnat mărturia nu cu cerneală, ci cu sângele şi carnea lor.

Astăzi e lucru lesne să aşterni două‑trei pagini - biblioteci întregi îţi stau la îndemână, articolele se împletesc după o săptămână de trudă liniştită, apoi vin adăugirile şi revizuirile. Pe atunci, Părinţii nu aduceau la masă simple idei culese din pergamente; fiecare frază ieşea din cuptorul suferinţei lor şi purta pecetea vieţii trăite la margine de moarte.

Pentru a înțelege cine sunt apărătorii Treimii, voi aminti că, dintre cei 318 Părinți participanți la Întâiul Sinod Ecumenic, doar 11 nu purtau pe trupurile lor semnul persecuțiilor care se încheiaseră cu puțin timp înainte prin Edictul de la Milano sau Mediolanum, care a acordat o anumită libertate Bisericii, nu totală, dar care a schimbat întrucâtva lucrurile. Ce semne ale persecuțiilor purtau Sfinții Părinți? Unii n‑aveau ochi, mâini, picioare și așa mai departe. Între ei strălucea - paradoxal - o umbră: episcopul Toma din Maraş. Un sul siriac, tâlcuit de curând, îl descrie ca pe un „prunc de carne” - fără mâini, fără picioare, fără urechi, fără degete, fără nici un adaos omenesc decât suflarea, purtat pe braţe spre sala sinodală. Văzându‑l, împăratul Constantin s‑a ridicat şi, cu ochii înlăcrimați, a rostit: „Te slăvesc pe Tine, martirule al lui Hristos, care ești împodobit cu mai multe cununi decât sunt eu!”

Au existat astfel de mărturisiri pentru Preasfânta Treime. În legătură cu episcopul Toma, biografii ne spun că armaniții, luptători împotriva adevărurilor de credință, îi mutilau în fiecare an câte un mădular: într‑un an un picior, în altul pe celălalt, apoi mâinile, degetele și așa mai departe, ... urechile, dinții. În fiecare an încercau să‑i schimbe dreapta credință după rătăcirea lor.

Grigorie Teologul, care a păstorit pentru scurt timp la Constantinopol, a fost nevoit să plece în urma intrigilor ticluite de dușmanii credinței celei adevărate. Când a plecat din Constantinopol, după ce le‑a vorbit ca nimeni altul despre Preasfânta Treime, unii credincioși care i‑au fost aproape au zis: „Nu pleca! Dacă vei pleca, vei lua cu tine întreaga Preasfântă Treime”. Așadar, Treimea a avut apărători, dar și detractori, așa cum se întâmplă întotdeauna în lume. Iar Sfântul Evanghelist Ioan, care a văzut slava Celui care S‑a făcut Om, fiind Unul din Treime, a mărturisit într‑una din epistolele lui că „Trei sunt Cei care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și Aceștia Trei Una sunt” (1 In. 5, 7). Într‑o traducere mai corectă, Fiul este numit „Cuvântul”, Cel care „S‑a făcut trup și S‑a sălășluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In. 1, 14).

În fața atâtor mărturii care vin din cuvintele Scripturii, din cuvintele marilor Părinți ai Bisericii, de la Grigorie Teologul, de la Atanasie cel Mare, de la Chiril și de la toți ceilalți, de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care a trăit și a scris la puțini ani după fixarea adevărurilor de credință despre cele Trei Persoane ale Preasfintei Treimi, noi, grăbiţii zilei de azi, suntem chemaţi să ne plecăm fruntea, să închidem clocotul vorbelor şi să deschidem ochiul lăuntric al smereniei.

Teolog nu este doar cel ce adună informaţii şi le presară îngrijit pe pergamentul modern al articolelor; teolog este, poate mai întâi, cel al cărui suflet respiră rugăciunea ca aerul. Diadoh al Foticeei - şi mai înainte Evagrie - a prins fulgerul definiţiei: „Dacă eşti teolog, roagă‑te; dacă te rogi, eşti teolog!” Într‑un sens strict al cuvântului, doar trei stele au fost numite de Biserică „Teologi” ai Treimii: Ioan, ucenicul iubit care a aplecat capul pe pieptul Cuvântului; Grigorie al Nazianzului, poet al dogmei şi fiu al unui alt Grigorie, episcop nedăruit cu condeiul fiului; şi, peste şase secole, Simeon Noul Teolog, ale cărui imnuri ard de lumina Treimii.

Îl vedem pe Grigorie Teologul coborând de pe amvonul Constantinopolului şi lăsând în urma lui, ca o dâră de aur, poemul către Preasfânta Treime: rugămintea ca Ea să rămână cu adevăraţii închinători printre furtuni şi rătăciri. Îl auzim pe Simeon Noul Teolog deschizând porţile nopţii cu imnuri fierbinţi, iar pe Ioan Evanghelistul îl simţim încă pulsând la începutul fiecărei Liturghii ca în noaptea de Înviere: „La început era Cuvântul…”

Nu‑i spre ruşinea cuvintelor că tăcerea le închide drumurile: taina Preasfintei Treimi se ridică pe un pisc ce străpunge norii, dincolo de zările gândului. Alpiniştii credinţei - oricât şi‑ar oţeli plămânii cu exerciţii de altitudine - rămân uneori la jumătatea versantului, asemenea temerarilor ce privesc munții cu piscuri, Taborul și Ermonul şi pricep că vârful nu le aparţine de tot. Acolo, sus, dogma nu se lasă prinsă în ancorele ştiinţei sau neştiinţei, nici în nodurile lecturilor noastre, fie ele bogate ori subţiri.

Aşadar, înainte de a împleti silabe docte, să urcăm treptele tăcerii. Să ne lăsăm inima să cânte liturghia adâncă a rugăciunii. Atunci cuvintele Părinţilor vor înceta să fie citate şi vor deveni însăşi respiraţia noastră. Numai astfel vom îndrăzni să păşim, cu piciorul tremurând, în lumina care revarsă fără umbră Tainele Preasfintei Treimi.

Îndreptându‑ne gândurile către Preasfânta Treime, să înlocuim argumentele raționale cu rugăciunea adâncă. Să urcăm, mai ales, prin genunchii inimii, cerând ca Dumnezeu‑Treime să ne coboare darurile bogate - roua luminii peste noi şi peste toate locurile unde Numele‑I este slăvit. În liniştea aceasta, vârful devine aproape, iar clipa se umple de aerul pur al veşniciei.