Să învăţăm iubirea de la Dumnezeu

Remarca frumos patriarhul Athenagora că „omului contemporan îi este sete de iubire şi de sens“. Agitaţi cotidian, vrăjiţi de imperfecţiunile unei lumi căzute, confiscaţi aproape irecuperabil de superficial, am uitat cu toţii să devenim celebrii celei mai „frumoase poveşti de dragoste“ (Nicolae Steinhardt), povestea dintre om şi Dumnezeu-creştinismul. Dacă am părăsi câteva clipe tumultul asurzitor, revolta interioară, împrăştierea în lume, am sesiza iubirea lui Dumnezeu în discreţia, gingăşia, delicateţea şi forţa ei.

Dumnezeul experienţei noastre cotidiene este Cel ce dăruieşte iubitor, iar actul iubirii dumnezeiesc este unul nemotivat, nedictat de capricii sau împrejurări, ci este forma dăruirii gratuite şi universale, fără criterii selective sau preferenţiale. Iubirea lui Dumnezeu nu e relaţie mercantilă şi nu se înscrie în logica schimbului condiţionat. Atât de consistentă calitativ şi cantitativ, iubirea dumnezeiască mai degrabă propune decât impune. Alteori forma multiplă, deasă şi universală a iubirii lui Dumnezeu creează obişnuinţă pentru primitorul care o banalizează şi o revendică imperativ ca ceva ce i se cuvine, nivelând-o valoric în cotidianul plictiselii şi al sufocării. Iubirea dumnezeiască ne apelează, şopteşte discret şi abundă acolo unde i se deschide. „Ca un cerşetor de iubire, Dumnezeu stă la uşa inimii noastre“, spunea Olivier Clement, căci iubirea Lui nu e inchizitorială, nu obligă, nu forţează. Nicolae Cabasila plasticizează discreta iubire a lui Dumnezeu astfel: „Ca un iubit adevărat, Dumnezeu nu se impune; în faţa unui refuz, El nu se retrage, nu se supără din cauza defăimării; respins, aşteaptă la uşă şi face totul pentru a Se arăta un iubit adevărat; îndură ocările şi moare...“ Iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu abdică în faţa revoltelor noastre, îndură, rabdă, aşteaptă. Nu ne invadează libertatea, o respectă. Adeseori delicateţea şi discreţia iubirii lui Dumnezeu au fost percepute ca o absenţă şi ca o lipsă a acesteia. Această iubire dumnezeiască ne aduce dintru nefiinţă întru fiinţă, ne proniază continuu, urcă alături de noi atât Golgota propriei noastre istorii, cât şi Sinaiul transfigurării. Pleacă în căutarea noastră când ne rătăcim, ne unge rănile şi le vindecă, se crucifică pentru fiecare dintre noi. Caterina de Sienna, personalitate a misticii apusene, spunea în acest sens că „pe Cruce nu piroanele L-au ţinut pe Hristos, ci marea lui dragoste pentru noi“. Fidelă până la capăt, iubirea lui Dumnezeu se rupe pentru noi, se frânge, se împarte, se împărtăşeşte. Doar ea este răspunsul la întrebarea lui Heidegger: „De ce există mai degrabă ceva decât nimicul?“ Fiecare clipă reprezintă şansa noastră de a răspunde acestei iubiri dumnezeieşti. Valoarea unei vieţi ţine de maniera în care am ştiut sau nu să răspundem iubirii lui Dumnezeu, căci „nu este iubire care să nu caute răspuns“ (Louis Lavelle). Să ne imaginăm viaţa ca o mare întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu. Orice Liturghie e un apel al iubirii lui Dumnezeu pentru întâlnirea cu El. Dumnezeu, încrezător, ne aşteaptă la întâlnirea cu El. Punctual şi fidel, Dumnezeu este mereu prezent la locul întâlnirii. Lipseşte însă cineva. Lipseşte omul care trădează. Această iubire „care Se frânge şi Se împarte pentru noi“ aşteaptă răspuns în continuare. Să învăţăm de la Dumnezeu iubirea gingaşă, frumoasă, fidelă, discretă, delicată, abundentă, nesuspectă, răbdătoare, jertfită, gratuită, smerită şi care „intră în sufletele noastre pe vârfuri, pe balerini şi nu cu bocanci“, capabilă să aştepte mereu pe cei care nu vor, nu ştiu şi nu pot răspunde ofertei de iubire dumnezeiască.