„Să-L vezi pe Dumnezeu cu inima, cea mai mare izbândă a creştinului“

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe 

cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Justin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar.

 

Pentru mine e un miracol ce se întâmplă aici, la Petru Vodă, acest aflux de populaţie care vine, vine în fiecare zi, vă asediază…

 

Ei, cine vine aici merge peste tot, găseşti creştini peste tot. Că dacă eu mă duc la o mănăstire, dacă mă duc la Sfântul Munte, mă duc la Meteora ca simplu creştin şi ajung la peştera Sfântului Nectarie, mă duc şi eu să vorbesc cu un bărbat de acolo, vreau să-l văd pe duhovnicul cutare...! Că lumea, dragul meu, te ridică şi te coboară, în orice moment. Asta, vedeţi, vine şi din prezenţa fiecăruia, din anii lui, din felul cum se comportă cu lumea. Astea tot Dumnezeu le lasă. Şi aşa se duce ecoul ăsta, de ici, acolo, mai mult sau mai puţin justificat, despre unul, despre altul. 

 

Să te ascunzi, îl dezamăgeşti pe omul care are nevoie de ajutor, de un sfat sufletesc. De asta te pui în slujba lui, cu toată credinţa, cu toată iubirea. Într-o mănăstire, vă spun eu, sunt foarte mulţi călugări buni care trăiesc intens, încât eu nu mă pot compara cu ei. Dar lumea nu-i cunoaşte, lumea nu-i ştie. Acum, de pildă, de multe ori le spun: Măi, duceţi-vă la părintele cutare, staţi de vorbă cu el, o să vă spovediţi, o să vă dea sfaturi, să vă dea îndrumări, ce aveţi de făcut, şi omul mă ascultă, se duce, dar zice: Părinte, vreau să stăm întâi de vorbă şi apoi mă duc şi acolo, la mine, la preotul din parohie. Asta e treaba, omul te ia după bătrâneţea ta, probabil că are şi o încredere pe care i-o inspiri. Te iau drept un prezicător, te pun în toată încurcătura. Îmi zic: „Am auzit părinte de un articol în gazeta, ştiu eu care…“. Păi îţi trag nişte bărbiereli acolo, în revistă, de rămâi uimit… 

Vin oameni de prin Sibiu, de prin Târgovişte şi zic: „Părinte ce părere aveţi despre băiatul meu, a terminat armata, este acasă la ora asta, n-are de lucru, n-are ocupaţie, s-o stricat complet, nu mă mai ascultă, mă dă afară, mă loveşte. Apoi mai am un soţ care la fel şi ăsta a fost rău toată viaţa, m-a chinuit, am dus o viaţă de iad“. Păi, măi femeie, ce să-ţi spun despre asta? E foarte simplu. Băiatul ăsta nu moşteneşte decât nişte lucruri pe care le-a trăit în viaţa din copilărie, în viaţa voastră de familie. Copilul ăsta a văzut acasă deformările date de patima alcoolică, s-a inspirat de certurile în care a crescut, în sfârşit, din deformarea asta nu putea să iasă decât ceea ce a trăit. Şi la rândul lui băiatul va avea acelaşi comportament… Numai o minune dacă îi mai vine în ajutor, să ajungă normal. Păi omul, sigur, când aude aşa ceva zice: Păi nu mai e nici o speranţă? Măi, îi zic, este speranţă, sigur, dar uite, trebuie să facem aşa, să respectăm nişte reguli ale convieţuirii, să ne spovedim, să învăţăm nişte rugăciuni, să venim la un Sfântul Maslu, să venim într-o duminică la biserică. Şi nu doar să facem o cruce, repede, să ieşim afară, s-o luăm apoi la discotecă, să aprindem ţigara, să intrăm în crâşmă repede. Ei, nu, să intri în biserică, să stai frumos acolo, să te osteneşti şi chiar dacă simţi mai puţin, daâ stai acolo că toată această perseverenţă a ta de a asculta o Sfântă Liturghie în biserică va fi răsplătită. Harul lui Dumnezeu aşa lucrează, prin osteneală, prin oleacă de participare la jertfa care se săvârşeşte pe sfânta masă a sfântului altar. Păi dacă ne ducem la biserică ca la spectacol, nu facem nimic. Dar să stai acolo să te nevoieşti puţin, ai să simţi mai puţin astăzi, mâine ai să simţi mai mult, duminica următoare şi mai mult, acolo asculţi o tălmăcire a postului, a evangheliei, asculţi, în sfârşit, o concluzie frumoasă a învăţăturii pe care să o foloseşti în zilele vieţii tale. Mai mulţumeşti lui Dumnezeu, acolo, pentru săptămâna care a trecut, ceri ajutor de la Dumnezeu pentru săptămâna care urmează şi iată, în sfârşit, dacă eşti bolnav sufleteşte sau trupeşte, dacă ai să crezi cu tot dinadinsul, atunci ai să te vindeci. Te vindeci sufleteşte, te vindeci şi trupeşte, te echilibrezi în toate, gândeşti altfel viaţa ta dacă iei mijlocitor cuvântul lui Dumnezeu. Ei, cam aşa se poate vindeca băiatul matale, îi spun femeii, aşa s-ar fi putut vindeca şi soţul matale dacă ai fi avut de la început o oarecare pregătire şi sfătuire ca să-l poţi modela pe soţul acesta. 

Femeia trebuie să se mântuiască prin bărbat şi bărbatul prin femeie. Ăsta e scopul căsătoriei, ai mers în faţa sfântului altar, acolo nu te-ai dus numai să-ţi spui pirostiile pe cap, apoi întorci spatele, faci o masă mare şi bogată şi de acolo începe viaţă nouă...! Apoi, dacă începem viaţa nouă aşa, nu ştim cât poate să ţină. Că nunta creştină se face cu toată sfiala şi cu frica lui Dumnezeu şi pentru coborârea Duhului Sfânt peste cei doi tineri. Nunta din zilele noastre nu mai are scopul ăsta, al unei petreceri duhovniceşti, ci e mai mult o întrecere după câştig de bani. Nunta trebuie să fie aşa: după biserică se merge la casa mirelui sau a miresei şi acolo cu toate rudele ne bucurăm împreună, mai cântăm ceva şi chiar cum se cânta altădată cu vioara şi cobza… Îmi amintesc de pe vremea mea, de la ţară, cum se cânta, erau aduşi muzicanţii de pe la Iaşi, ba mai era şi câte un fluier, o trişcă şi câte un ţambal şi se crea o armonie aşa de plăcută, parcă te odihnea, dragul meu… Ei, bine, acum să te ferească Dumnezeu să intri la o petrecere din asta de la nuntă, o săptămână întreagă nu-ţi mai iese din creier. De gălăgie şi de hărmălaie se sperie şi harul lui Dumnezeu. O asemenea nuntă, numai cu gândul la plăceri, nu are un temei creştin.

 

Iată că şi părintele Papacioc spune exact în aceiaşi termeni: „Mai este şi altceva, o problemă mai intimă: sunt convins că cei mai mulţi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greşeală. Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nu naşterea de copii e un scop suprem al căsătoriei, ci stimularea reciprocă pentru mântuire. Naşterea de copii e o consecinţă. Sigur că ai să te bucuri şi de aceste lucruri, dar să nu fie o lună de miere şi o viaţă de amar. O căsnicie trebuie să fie dintru început solidă. Cum se zice, dacă trăieşti prezentul, repari trecutul şi câştigi şi viitorul. Aşadar, este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate. Trebuie gândit dacă ea rezistă la toate greutăţile binecuvântate ale căsniciei“…

 

Cine se ia pentru plăceri, trebuie să ştie că acestea se banalizează, oamenii încep să se vadă aşa cum sunt, fără dragoste, critic, să se urască chiar. Aşa se destramă o viaţă, o nuntă. De ce? Păi, trebuie să vezi oleacă când s-au cununat oamenii aceştia? Poate în perioade nepermise, poate în post chiar. Oare de ce s-o fi născut copilul acesta cu piciorul strâmb? Oare de ce s-o fi născut cu capul deformat…? Pentru că omul nu mai ţine un post, o rugăciune, omul nu mai ţine o sărbătoare, o duminică, o Înviere, o Bobotează şi merge în lumea asta alcoolică, care e altă pacoste în societatea noastră, a creştinătăţii noastre, de aceea şi tineretul care trăieşte la ora actuală majoritatea suferă de boala aceasta mentală numită modern handicap. Păi, handicapul acesta modern al nostru nu-l vindecăm în nici un caz în lumea medicală. Nu se poate, sunt atâtea şcoli şi internate în care se muncesc bieţii învăţători şi profesori şi pedagogi să scoată ceva din capetele astea care au apucat pe căi greşite. Ce să mai scoţi, dragul meu, ce să mai faci…?

Să vă spun şi eu o anecdotă, părinte. Cică doi creştini se pregăteau pentru o nuntă. Zice unul dintre ei: Cred că n-o să ajungă vinul, am atâţia litri… - Dar ce, ăştia beau ca animalele? întreabă uimit celălalt. - Ei, dacă ar bea ca animalele, ar ajunge. Dar ei beau ca oamenii, de asta sunt sigur că n-o să ajungă. 

 

Aşa e, aşa e…! Lipsa de măsură se răzbună de fiecare dată. Toată lumea e aşa, e agitată, caută numai plăcerea extremă şi să adape beţia simţurilor. 

 

Numai în dragoste trebuie să fii fără măsură. Că spune Fericitul Augustin:  „Măsura potrivită în dragoste este să iubeşti fără măsură“. 

 

Da, să vezi cu inima, asta înseamnă dragostea. Să-L vezi pe Dumnezeu cu inima, iată cea mai mare izbândă a creştinului. (Interviu de Adrian Alui Gheorghe)