Să ne aducem aminte de unde am căzut!

Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

Dacă veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Ne pregătim să intrăm în Postul Mare, un urcuș duhovnicesc care duminică de duminică și săptămână de săptămână ne va propune să urcăm treaptă cu treaptă către învierea lui Hristos și către învierea noastră. Iar intrarea în Sfântul și Marele Post se face prin această duminică ce - după numele pe care îl poartă - ne propune să ne amintim de căderea lui Adam din Rai. Dar, în fond, tema aceasta vrea să ne aducă aminte despre propria noastră cădere și propria noastră izgonire din Rai.

Din referatul biblic știm că, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, l-a așezat în Rai, „în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească”. I-a dat o singură poruncă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”. Apoi Domnul a creat-o pe Eva, iar cei doi erau în comuniune unul cu altul, cu întreaga creație și cu Dumnezeu. Dar a venit ispita diavolului, iar cei doi oameni au căzut. Până la sfârșitul veacurilor se va auzi mereu - șoptit sau ca un tunet - întrebarea lui Dumnezeu adresată oricărui om care cade în păcat: „Adame, unde ești?”. În urma căderii, cei doi au fost izgoniți din grădina Edenului, fiindcă s-au rupt din comuniunea cu Creatorul (cf. Facerea cap. 2-3).

Aceasta este tema duminicii de astăzi, cu un subiect asupra căruia medităm prea rar, în ciuda faptului că acesta conține un dramatism deosebit: căderea morală, duhovnicească, ființială aduce cu sine izgonirea, îndepărtarea, ruperea din Dumnezeu, iar această realitate este prea puțin conștientizată de mulți dintre noi!

Întâi de toate este cazul să ne reamintim că, în Biserica primară, credincioșii care aveau păcate grave erau îndepărtați din Biserică pentru o perioadă - iar aceasta se petrecea în special în timpul Postului Mare -, pentru ca în afara acesteia să-și con­știentizeze gre­șelile și să așeze în ei plângere și pocăință. La finalul perioadei de penitență, ei erau reprimiți în Biserică. Era și este o icoană a izgonirii lui Adam, dar și a reprimirii lui în comuniunea cu Dumnezeu și în iubirea Lui.

În al doilea rând, tot pentru conștientizarea stării în care ne aflăm și ca într-un fel de trezire la realitate, Evanghelia acestei duminici - tocmai pentru că deschide Postul cel Mare - ne pune problema postului și a iertării. Știm prea bine, nu atât a re­ți­nerii de la mâncare, cât a îndepărtării de rău și de păcat. Da, Adam și Eva au greșit; dar am greșit și noi. Lor „li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi…” (Facere 3, 7); este nevoie ca și nouă, prin postire, renunțare și iertare, să ni se deschidă ochii sufletului, pentru a ne vedea starea.

Două repere de care trebuie să ținem cont

Suntem în stare de cădere… Iar această stare, ca și faptul că intrăm în Postul cel Mare determină realizarea faptului că există două borne, două indicii cu două semnificații.

Prima bornă o reprezintă conștientizarea căderii proprii pe care o avem, a păcatului, a răului și a răutății. Căderea a însemnat și înseamnă înainte de toate ruperea legăturii cu Dumnezeu, dar și pierderea unei stări, a unui statut pe care omul l-a avut. Adam a primit chipul lui Dumnezeu care era nealterat; principalele caracteristici ale sufletului - rațiunea, voința, sentimentul - erau curate și limpezi; libertatea era îndreptată mai ales către bine. Căderea lui și a noastră are efecte negative grave asupra tuturor acestor elemente. Păcatul, căderea au constat într-o perturbare existențială, nu doar a omului, ci a lumii întregi. Dar și astăzi păcatul are aceleași efecte! De aceea, perceperea corectă a stării noastre sufletești este extrem de importantă, este ca o vedere sinceră a sufletului în oglinda lui Dumnezeu, răspunzându-ne nefățarnic la întrebarea: Cine sunt eu?

Cea de-a doua bornă o reprezintă ridicarea, schimbarea, prefacerea, pocăința, metanoia. ­Dacă am fost izgonit fiindcă am greșit, îmi doresc întoarcerea la iubirea Tatălui, după modelul fiului risipitor. Văd că sunt mort, dar îmi doresc cu toată ființa să învii!

Iar cele două lucrări și semni­ficații se unesc - în general, dar mai ales în Postul Mare - prin pocăință. De aceea accentul cade în toată această perioadă pe pocăință: plângerea păcatului și lupta pentru ridicare și întoarcere; să ieși din starea în care ești pentru ca să învii împreună cu Hristos.

În ajutorul pocăinței vine postul, căci Adam a greșit mâncând. Deci: să nu mănânci! Iar în Evanghelia de astăzi Domnul ne învață cum să postim: „Nu vă arătați oamenilor că postiți”, acțiunea aceasta să fie interioară, știută de tine, pentru ca nu cumva să cazi în mândrie. Apoi, lipsa mâncării nu este decât un exemplu pentru lipsa greșelilor. Dacă poți să te abții să nu mănânci ceva, atunci și sufletul să se abțină de la rău. Postul de bucate nu folosește decât ca dietă, dar important este să renunți la păcat. În al doilea rând, Domnul ne ­îndeamnă să iertăm. Dacă e pocăință, atunci să fie și iertare. Pocăința nu înseamnă doar să-ți plângi propriile păcate, înseamnă să te așezi în rânduială cu oamenii, cu cei cărora le-ai greșit, cu tine însuți și cu Dumnezeu. De aceea auzim cuvintele, pentru unii dintre noi foarte grele: „Dacă nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre”. Și tot în mesajul evanghelic de azi Hristos ne cere să vedem unde ne este comoara sufletului. Căror aspecte din viața noastră le dăm im­portanță? Suntem dispuși să căutăm mai întâi Împărăția? Căci „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.

Pocăiește-te și fă faptele dinainte!

Esențializat, mesajul cu care Evanghelia ne îndeamnă să ne începem astăzi călătoria prin Postul cel Mare este acesta: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai dinainte” (Apocalipsa 2, 5).

Să ne aducem aminte, mai ales astăzi și începând de astăzi, de unde am căzut și să ne întoarcem înapoi în Raiul comuniunii și al iubirii lui Dumnezeu. Aceasta s-o facem, dacă chiar vrem să înviem! Pentru unii dintre noi și în unele situații e ușor să fii mort, inert, fără lucrare. Să rămâi așa cum ești, să te complaci în starea pe care o ai, să-ți spui: Dar e așa de greu! Tot ceea ce ne cere Hristos este greu, dar - dacă vrem să fim noi înșine cei înviați - avem nevoie de parcurgerea unui drum duhovnicesc care poate fi mai simplu sau mai complicat, dar care cu certitudine ne va arăta drumul iubirii noastre către iubirea lui Dumnezeu, drumul învierii.

Înviere pe care Hristos însuși o așteaptă, pentru că ne vrea ridicați din cădere și veniți înapoi, după ce noi pe noi înșine ne-am izgonit din Rai!