Să ne amintim de Episcopul Visarion Aștileanu

La începutul lunii august, mai precis în ziua praznicului Schimbării la Față a Domnului, s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui ce a fost arhipăstor al Eparhiei Aradului, Episcopul dr. Visarion Aștileanu. După o frumoasă păstorire de 11 ani, în care a înscris pagini de vrednicie în ogorul Bisericii din partea de vest a României, după o grea și îndelungată sufe­rin­ță, în seara zilei de 6 august 1984 - când Biserica prăznuia Schim­­barea la Față a Mântuitorului - în lumina lină, taborică și pururea fiitoare, a trecut la Domnul ierarhul Visarion cel care a slujit Biserica și poporul dreptcredincios cu toată ființa lui, punând în lucrare darurile deosebite cu care a fost înzestrat de către Creator.

Au trecut 40 de ani de la ple­carea lui dincolo și, din păcate, numele lui este puțin cunoscut, mai puțin pus în lumină și amintit doar în studii de strictă specialitate. De aceea socotim să-l readucem în minte, în inimă și în cuget pe acest ierarh devotat, cu o viață tulburătoare, cu sui­șuri și coborâșuri, dar care nu s-a lăsat niciodată biruit de vicisitudinile vremurilor grele în care i-a fost dat să trăiască în plină ascensiune a unui regim ostil Bisericii și obtuz spre cele spirituale.

S-a născut în orașul Cluj-Napoca, la 14 martie 1914, din părinții Vasile și Maria - muncitori ceferiști - și la botez primise numele de Vasile. Școa­la primară a urmat-o în satul Su­ceagu, com. Baciu, jud. Cluj, iar cursurile liceului în orașul natal; la sfârșitul acestora obține diploma de bacalaureat. Dorind în chip arzător să slujească lui Dumnezeu, se înscrie și urmează cursurile Academiei Teologice greco-catolice din Cluj-Napoca, pe care le termină în anul 1935. În vederea desăvârșirii sale intelectuale, este trimis la Roma, unde - ca bursier al Institutului pontifical «De propaganda fide» - urmează cursuri de teologie și filozofie; în anul 1941 este declarat licențiat, iar în anul 1942 doctor, cu mențiunea „magna cum laude”.

În anul 1940 a fost hirotonit preot, iar între 1942 și 1948 a ocupat și diferite funcții administrative: secretar eparhial al Episcopului Iuliu Hossu, paroh în Cluj-Napoca la Biserica „Bob”.

În anul 1948, anul revenirii greco-catolicilor la Biserica străbună, n-a înțeles importanța acestuia, după cum mărturisea el, și vreme de 10 ani a pribegit prin diferite locuri, prestând munci neconforme cu pregătirea lui teologică (salahor, miner etc.) și având mereu în suflet un zbucium și o neliniște ce vor dispărea odată cu revenirea sa în sânul Bisericii Ortodoxe, la 21 octombrie 1958. Atunci, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, pr. dr. Vasile Aștileanu a făcut în fața Patriarhului Justinian și a membrilor Sfântului Sinod o emoționantă mărturisire de credință și de revenire împreună cu 16 preoți greco-catolici, între care viitorul vicar administrativ de la Cluj, Onisie Moraru, și profesorul de teologie Simion Felecan.

Între altele, el afirma: „Convinși că vor fi primiți cu aceeași dragoste părintească cu care Tatăl din Evanghelie și-a primit fiul întors din pribegie, suntem fericiți că avem prilejul să sărbătorim alături de iniția­to­rii unificării cler și popor aniversarea acestui mare eveniment al poporului român”.

Între anii 1958 și 1962 ocupă postul de inspector general patriarhal, apoi de consilier patriarhal și pe cel de paroh al Bisericii Boteanu din București.

La 28 iulie 1962, la propunerea Pa­­­triarhului Justinian (1948-1977), preotul dr. Vasile Aștileanu este ales de Sfântul Sinod Episcop-vicar patriarhal. În zilele de 7-8 septembrie ale aceluiași an au avut loc la Mănăstirea Sinaia primirea și tunderea sa în monahism, sub numele de Visarion, și hirotesia întru arhimandrit a noului ales, rânduiala fiind săvâr­șită de Episcopul Antim Târgoviș­tea­nul, vicar patriarhal. Slujba hiro­to­niei întru arhiereu, când a primit titlul de „Ploieșteanul”, a fost săvâr­șită duminică, 9 septembrie 1962, în Catedrala Patriarhală din Bucu­rești de către Patriarhul Justinian, înconjurat de Arhiepiscopul Teofil al Vadului, Clujului și Feleacului și Episcopul-vicar Teoctist Botoșă­neanul.

Ca episcop-vicar patriarhal a făcut parte din delegațiile bisericești ce au vizitat Patriarhia Ecumenică, Serbia, Germania, Bulgaria etc. A oficiat în grădina de la Mărțișor slujba Înmormântării poetului Tudor Arghezi, rostind un cuvânt funebru deosebit.

În urma propunerii Mitropolitului Nicolae Mladin al Ardealului, la 19 decembrie 1968, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe Episcopul-vicar Visarion Ploieș­tea­nul în funcția de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu, cu titlul de „Răsinăreanul”. Du­mi­­nică, 1 iunie 1969, la praznicul Po­gorârii Sfântului Duh, Episcopul dr. Visarion Aștileanu a fost instalat ca Episcop-vicar în catedrala din Sibiu. Între 1971 și 1972 a funcționat și ca suplinitor al Catedrei de Ecumenism a Institutului Teologic Universitar din Sibiu. Aici, la Sibiu, a lucrat alături de Mitropolitul Nicolae Mladin la buna desfășurare a vieții bisericești în cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului, ce cuprindea atunci șase județe, dar și a Mitropoliei Ardealului.

A făcut zeci de vizite în parohii - primit uneori cu răceală, cum mărtu­risea chiar el, iar în arhiva Mitropo­liei de la Sibiu se află zeci și zeci de rapoarte întocmite cu prilejul acestor vizite canonice cu constatările de pe teren și cu propuneri de îndreptare acolo unde era cazul.

A hirotonit mulți preoți și a insuflat un nou duh de lucru în admi­nis­trația bisericească. Pe când era vicar la Sibiu, mi-au povestit maicile de la Mănăstirea Râmeț, a petrecut o lună la mănăstire. Pentru că părintele Dometie Manolache, recent trecut în rândul sfinților, era plecat la București, la cursurile de îndrumare, vlădica Visarion le-a făcut în fiecare zi Sfânta Liturghie, slujind singur ca un preot. A fost iubit de sibieni și pentru faptul că mergea pe jos prin oraș, intra în librării și era apropiat de oameni, impunând atât prin statura sa, de 2 m, cât și prin rafinamentul și eleganța sa.

Recomandat de calitățile sale, Epis­copul Visarion este ales de Cole­giul Electoral Bisericesc și de membrii Adunării eparhiale a Episcopiei Aradului, la 10 iunie 1973, în scaunul vacant al Episcopiei Aradului, Ienopolei și Hălmagiului.

Duminică, 26 august 1973, noul ales a fost instalat în vechiul scaun vlădicesc al Aradului, de către Mitro­politul Nicolae al Banatului, înconjurat de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum și de repre­zen­tanți ai cultelor locale. Cu această dată a început o nouă etapă a activității pastorale a Episcopului Visarion Aștileanu, concretizată în cei 11 ani de păstorire. În această perioadă, din impulsul și prin grija sa, s-au re­novat și construit numeroase bise­rici și case parohiale.

Conștient de valoarea trecutului nostru istoric, Episcopul Visarion a stimulat și ajutat material săpături și cercetări arheologice la vechile vetre de spiritualitate ortodoxă românească din cuprinsul Eparhiei Aradului, şi anume: mănăstirile Hodoș- Bodrog și Prislop și la bisericile de mir din Strei-Sângeorgiu, Strei, Gurasada, jud. Hunedoara.

O realizare deosebită pe plan cultural a Episcopului Visarion al Aradului este coordonarea Monografiei mănăstirii Hodoș-Bodrog, apărută la Arad, în 1980. S-a îngrijit, de asemenea, și de tipărirea unor cărți de rugăciuni și de zidire duhovnicească ortodoxă. A fost apreciat mult de Mitropolitul Nicolae Corneanu care, la rândul lui, s-a bucurat de un respect deosebit.

În ziua de 8 august 1984, sicriul purtător al rămășițelor pământești ale Episcopului Visarion a fost depus în catedrala din Arad, prin fața cata­falcului perindându-se o mare mul­țime de credincioși. Adormitul ierarh a fost în permanență privegheat de preoții din Arad și din împrejurimi. Slujba Înmormântării a avut loc joi, 9 august, fiind condusă de către Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului în fruntea unui sobor de arhierei, dar și a reprezentanților cultelor religioase din Arad. A fost înhumat în cripta de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, necropola episcopilor Aradului.

Arhiereul-vicar Gherasim (Cuco­șel) Hunedoreanul, cel care i-a fost stâlp și sprijin în bătrânețe și în boală, a rostit în fața mormântului său un frumos cuvânt de elogiu spunând între altele: „Mai bine de un an și ju­mătate în urmă pronia divină a rân­duit Preasfinției Sale o grea cruce: crucea suferinței, dar totodată l-a înzestrat și cu o răbdare asemănătoare celei a martirilor. Noi, cei de la Centrul eparhial, obișnuiam să-l cercetăm zilnic și să-l mângâiem în suferința sa. Niciodată nu și-a pierdut încrederea în ajutorul lui Dumnezeu și răbda toate durerile cu multă resemnare. De luminatul praznic al Schimbării la Față a Mântuitorului, în fapt de seară liniștită, împăcat cu Dumnezeu și cu lumea, în citiri de psalmi, în pâlpâitul candelei și al lumânării, și-a dat ob­ștes­cul sfârșit în mâinile lui Dumnezeu, pe care L-a slujit toată viața. Ochii care implorau ajutorul celor din jur s-au închis pentru totdeauna. Glasul rugător către Domnul a amuțit, mâinile cu care i-a binecuvântat pe fiii săi duhovnicești și prin care ni s-a transmis sfântul har al arhieriei au încremenit. A rânduit Dumnezeu să fiu alături de Preasfinția Sa până în clipa morții”.

Se cuvine așadar ca, acum, la împlinirea celor 40 de ani de la mutarea sa dincolo, să-i închinăm un gând de recunoștință și să-L rugăm pe Marele Arhiereu Iisus Domnul să-i facă parte de veșnică odihnă întru lumina cea neînserată, memoria să-i fie binecuvântată, iar pomenirea lui din neam în neam.