Să nu fugim de consecinţele primirii credinţei

Catehizarea autentică a tinerilor este una din misiunile cele mai delicate la care este pusă la încercare pastoraţia în rândul adolescenţilor. Identificarea credinţei acestui grup social cu ceea ce au primit de la bunici sau părinţi este dificilă. Biserica este cea care trebuie să reînceapă dialogul cu ei, pornind de la faptul că omul este nu numai trup, ci şi suflet care are nevoie de hrană spirituală. În interviul de mai jos, diac. Alexei Kuraev, profesor la Academia Teologică din Moscova, propune câteva soluţii pentru integrarea tinerilor în atmosfera duhovnicească a Bisericii.

Cum pot fi catehizaţi tinerii? Întâlnim adesea următorul caz: copiii sunt aduşi la biserică de către părinţi sau bunici şi, în consecinţă, vedem la slujbe mai mulţi copii pe lângă care sunt desigur părinţii sau bunicii şi, pe deasupra, bineînţeles, băbuţele cu care suntem atât de obişnuiţi. În biserici însă nu sunt adolescenţi. Copiii, atunci când sunt mici, pot fi duşi uşor de mânuţă la biserică, dar atunci când cresc şi devin adolescenţi, ei încetează să mai vină la slujbe, eventual până când cresc, devin "oameni" mari şi au propriii copii; adică devin taţi sau mame. Şi aici apare, bineînţeles, problema atragerii adolescenţilor în biserici. Rezolvarea problemei este evidentă: crearea unei noi autoidentificări a acestor adolescenţi. Adică, este necesar ca adolescentul să identifice credinţa sa nu cu bunica sau cu mama, ci cu cercul său de prieteni. Respectiv, Biserica ar putea încerca să găsească pentru el acest cerc de prieteni. Tocmai de aceea este nevoie să fie puse bazele comunicării între copii şi adolescenţi prin tabere de tineri, grupuri de discuţii sau petrecerea împreună a timpului. Dacă astfel de iniţiative vor apărea pe lângă fiecare parohie, atunci cred că vom vedea mai mulţi adolescenţi în bisericile noastre. Dacă un singur om te-a înţeles şi s-a convertit, deja este foarte bine Cum îl prezentăm tinerilor pe Dumnezeu ca pe bunul cel mai de preţ al sufletului fiecăruia? Pentru început, presupun că trebuie să ne asigurăm de faptul că tânărul va crede că există suflet şi abia după aceea putem vorbi despre ceea ce se doreşte cu acesta sau despre mântuirea lui. Tematica creştină tradiţională din predici nu poate fi adresată, astăzi, tinerilor. Noi, într-adevăr, vorbim în predici despre moarte, despre judecarea sufletului de către Dumnezeu, numai că aceste subiecte lipsesc din conştiinţa adolescentului sau tânărului. Şi aceasta, în primul rând, pentru că tânărul nu se gândeşte la moarte. Este împotriva firii ca un tânăr să se gândească la moarte, fiindcă are parte de prea multă viaţă. De aceea, a-l orienta pe tânăr spre soarta de după moarte, a-l transforma într-un bătrân, din punct de vedere psihologic, sau a transforma, oarecum, mentalitatea lui este ceva nerealist. Împotriva unei astfel de dorinţe greşite a noastră, tinerii votează cu ambele mâini, îndepărtându-se de bisericile şi predicatorii noştri. Mi se pare că singurul mod realist de convorbiri cu tineretul este acela în care ne spunem "părerea noastră despre problemele voastre", iar nu agenda noastră impusă tinerilor, cum ar fi discuţii despre vămile văzduhului, iad, interpretarea unor subiecte biblice. Este nevoie de discuţii despre ceea ce-i interesează pe adolescenţi, punctul de vedere al Bisericii faţă de subiectele care sunt importante pentru tineri. Şi una dintre problemele care îl macină pe om este aceea a cunoaşterii de sine, a autoidentificării, indiferent de vârstă, dar mai ales în adolescenţă şi tinereţe. Pentru ca tinerii să nu se identifice cu trupul lor, este necesar să se discute cu ei despre suflet; doar astfel adolescentul va învăţa să reacţioneze nu doar la durerea din deget, ci şi la cea din suflet. Dacă vom reuşi să construim astfel dialogul, vom avea doar de câştigat. Credeţi într-o întoarcere masivă a tinerilor în Biserică, în vremurile următoare? Eu cred în cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos, nu în convertirea în masă a tinerilor. Tocmai de aceea, nu trebuie să credem, ci să lucrăm pentru a împlini aceasta. Dacă se va lucra cu tinerii, unii se vor întoarce, alţii poate nu... Gândirea despre mase însă trebuie să o lăsăm în trecut, eventual, pe seama comuniştilor. Un poet sovietic, Andrei Voznesenski, a scris următoarele: "A-l creşte pe fiecare, şi nu un câmp; a-l plivi pe fiecare, şi nu o ceapă". Nu trebuie să alergăm după rezultate spectaculoase în rândul maselor. Chiar dacă şi un singur om te-a înţeles şi s-a convertit, deja este foarte bine. Aşa că, acolo unde se pune accentul pe mase, toate se sting în muntele de statistici birocratice. Biserica şi societatea Credeţi că Biserica ar trebui să iasă mai mult în societate, în lume, decât să aştepte ca oamenii să vină spre ea? Este bine să mergi şi după oameni, dar e necesar să luăm aminte întotdeauna la atmosfera pur umană care trebuie să fie în Biserică. Dacă alergăm după oameni şi apoi îi transformăm în funcţionari ortodocşi, aceasta nu ne poate duce decât în impas. Dacă însă în slujitorii Bisericii, în preoţi, oamenii vor vedea deschidere şi dragoste, sigur că vor veni la noi. Este foarte important şi ca atunci când noi vorbim despre ceva nebisericesc, oamenii să înţeleagă ce vrem să le spunem. Dacă voi începe să le povestesc ce am citit în ziarele de ieri, aceasta va fi plictisitor şi neinteresant. De aceea nu este foarte uşor să vorbeşti în afara Bisericii pe teme nebisericeşti. Ce le pot spune eu oamenilor care sunt în afara Bisericii ca să le captez interesul? Eu nu sunt expert în diferite probleme care îi frământă sau cu care lucrează oamenii zilnic. Tocmai de aceea, eu trebuie să găsesc aspectul spiritual al unei oarecare tematici şi, pe deasupra, să-l expun clar şi convingător. Dacă în Biserică există oameni capabili să facă astfel de lucruri, atunci "slavă Domnului!", iar dacă nu sunt, atunci e mai bine să tăcem. În astfel de cazuri este bine să nu spunem nimic, fiindcă odată începută o convorbire plină de inexactităţi şi lipsită de un sens clar, aceasta nu va părea decât o insistenţă oarbă asupra unui subiect, în sensul că Biserica "îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala" şi, cel mai degrabă, aceasta va provoca respingere. Se întâmplă, însă, să vedem clerici care reacţionează "în virtutea funcţiei pe care o deţin", considerând că treaba lor este anume aceea de a comenta toate evenimentele care se întâmplă în lume. De multe ori aceste comentarii nu sunt deloc interesante, provocând oboseală oamenilor. Altceva este atunci când omul reuşeşte să găsească un cuvânt potrivit sau o explicaţie fericită a unui eveniment. Acesta poate să improvizeze, dar şi aici ne confruntăm cu o problemă des întâlnită: în Biserică totul începe să devină o "sfântă improvizaţie", căreia i se oferă ulterior statut de normă. În consecinţă, avem tot mai multe eşecuri care au însoţit, de-a lungul timpului, istoria bisericească. Din păcate, eu nu ştiu care este calea de ieşire din această situaţie. Tinereţea ca vreme de căutare În ciuda bravadei lor, tinerii de astăzi sunt foarte vulnerabili. De unde această vulnerabilitate şi cum pot dobândi tinerii puterea sufletească de a urma binelui? Cred că este bine că tinerii nu sunt stabili. Există nişte cuvinte extraordinare ale lui Nietzsche: "Trebuie să ai haos în suflet pentru a da naştere unei stele dansatoare". Vedem, într-adevăr, starea unei labilităţi, dezorientări la oameni, dar aceasta nu se întâmplă foarte des. Mult mai des omul este încremenit, prins de patimi, nu se mai controlează, fiind încins, ca în obezi, de reacţiile obişnuite, de isteriile obişnuite, de clişee, iar aceste clişee, aceste măşti cu care se face omul una, rolurile sale sociale, trebuie mai întâi distruse, pentru a se putea intra în starea haosului creator, pentru a se putea dobândi o nouă centralizare, stare ce se desemnează prin neprihănire în creştinism, adică înţelepciunea în integralitatea omului, după cum se traduce acest termen din limba greacă (sophrosyne). De aceea, tinereţea ca vreme de căutare, de nesiguranţă, este o perioadă frumoasă. Mult mai rea este perioada următoare, atunci când omul s-a dizolvat complet în rolul său social, în cariera sa şi s-a dezvăţat să dea valoare părerilor sale. Aceasta este ispita omului matur. A converti un asemenea om este cu mult mai greu. Atunci când te contrazici cu un student, în răstimpul unei nopţi, acesta îşi poate schimba atitudinea de mai multe ori. Aceasta este o mobilitate intelectuală firească: ai auzit un argument, ţi-a plăcut şi-l adopţi. Profesorii, însă, nu pot face aceasta, fiindcă ei preţuiesc prea mult cunoştinţele acumulate, statutul ş.a. Anume din această cauză cred că e mai bine să ne adresăm cu predica în special tineretului. Anume tânărul poate face un fantastic schimb: ca răspuns la cuvânt, el poate oferi soarta sa. Necredinţa este orbire, însă de cele mai multe ori este doar mojicie Care socotiţi că ar fi cele mai mari piedici, la tineri, în dobândirea credinţei în Dumnezeu? Cred că la tineri există o singură piedică, pe care o voi exprima prin cuvintele lui Iosif Brodsky, laureat al premiului Nobel. "Există misticism, există credinţă, există Dumnezeu, există diferenţă între acestea, dar există şi asemănare. Unora acestea le dăunează, iar pe alţii îi salvează trupul. Necredinţa este orbire, însă de cele mai multe ori este doar mojicie". Vedeţi dumneavoastră, cei mai mulţi oameni se menţin pe ei înşişi departe de credinţă nu pentru că deţin argumente, cunoştinţe sau idei contrare acesteia, ci pentru că ei înţeleg care sunt consecinţele primirii credinţei: "Dacă eu voi spune "da" Evangheliei, atunci voi fi nevoit să-mi schimb modul obişnuit de viaţă, să-mi refuz micile plăceri etc." Puţini sunt atât de sinceri ca Fericitul Augustin. Acesta, în confesiunile sale, a spus: "Multă vreme I-am cerut Domnului neprihănirea, şi neprihănirea tot nu venea. Abia mai târziu am înţeles unde era problema: de fiecare dată când Îi ceream Domnului neprihănirea, inima mea adăuga, în taină: "dar nu chiar acum". Am cunoscut acum douăzeci de ani un student pe care încercam să-l convertesc. El studia la Facultatea de Filosofie. La nivel filosofic, noi ne înţelegeam bine, el dădea dreptate argumentelor mele, dar nu a primit Botezul. Până la urmă l-am întrebat ce îl împiedică să se boteze. El mi-a răspuns foarte onest: "Înţelegi, mie îmi plac foarte mult fetele şi dacă mă botez toate relaţiile mele romantice vor trebui să înceteze". Tânărul era frumos şi de aceea avea aproape orice fată dorea. Pentru onestitatea sa Domnul l-a premiat. După ce a terminat doctoratul, s-a însurat şi s-a şi botezat, într-un mod foarte firesc. Dar puţini sunt cei care pot analiza foarte clar motivele pe care le invocă pentru sau împotriva primirii lui Hristos. Şi de aceea auzim expresii de genul: "Einstein a demonstrat… Marx a spus… fizica susţine…", dar, în subconştient, omul cunoaşte, de fapt, adevărul: "De fapt, eu nu doresc să fiu judecat de o oarecare conştiinţă, cu atât mai mult de popi, porunci sau Biserică", şi de aceea nu intră în Biserică. Acest lucru este foarte important şi, dacă-l înţelegem, atunci nu ne vom mai preocupa de "ceea ce trebuie schimbat în Biserică", fiindcă din aceste mici schimbări, cum ar fi scaunele din biserici, calendarul sau limbajul liturgic, nu se modifică esenţialul. Chiar dacă ai schimba, din anumite motive, ceea ce consideri că nu e bine, tot se vor găsi argumente pentru schimbarea altor şi altor lucruri. Omul spune că nu-i place Ortodoxia pentru că aceasta nu poate fi inventată. Ea există deja, cu poruncile şi regulile sale. De aceea oamenii merg cu sutele de mii să fie adepţi ai unor noi religii, pe care le creează după gustul lor. Iau o poruncă din zoroastrism, ceva din budism, iar altceva din creştinism, care se pare cam învechit este dat la o parte. Astfel, oamenii făuresc religiile ca pe costumele la comandă. Şi atunci nu mai rămâne loc pentru creştere spirituală. De la necredinţă spre Hristos Diaconul Andrei Kuraev s-a născut la 15 februarie 1963. Crescând într-o familie de intelectuali atei, Andrei nu a avut acces la educaţia religioasă. Urmând cariera tatălui său, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Moscova, având atribuţii în Catedra de ateism ştiinţific. S-a botezat în 1982, iar peste doi ani a părăsit cariera universitară, unde scria o teză de doctorat şi s-a înscris la seminar. Primii doi ani de facultate i-a făcut la Bucureşti. După absolvirea studiilor teologice, a predat la mai multe instituţii teologice cunoscute, din Rusia. Este renumit prin metodele sale unice de predicare a cuvântului lui Dumnezeu printre tineri, chiar şi la concerte rock. Actualmente, predă misiologia la Academia Teologică din Moscova şi coordonează realizarea manualelor de religie pentru şcolari. Traducere de diacon Eugen Rogoti