„Să urmăm curăției lui Iosif...”

Una dintre cele mai frumoase, mai înălțătoare și mai ziditoare de suflet perioade ale anului liturgic este fără îndoială perioada Triodului. Această perioadă de adevărată „primăvară duhovnicească” culminează cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau Săptămâna Mare și Sfântă. Cu adevărat zilele ei ne aduc aminte de Pătimirea şi Moartea Domnului Iisus Hristos pe care El le-a primit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Fiecare zi din cuprinsul acesteia este închinată unui eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc, cu adânci reverberații pentru sufletele credincioșilor.

Timpul acestei săptămâni este cel mai prețios din cursul anului și de aceea încă din vechime fiecăreia dintre zilele acestei săptămâni i s-a dat numele de „mare și sfântă”. Și într-adevăr aceste zile sunt mari pentru măreția lucrurilor ce s-au petrecut în ele și sunt sfinte pentru curăția și evlavia cu care adevărații creștini le serbează, ca și pentru sfințenia pe care ele o aduc în viața tuturor celor care le petrec în duh de umi­lință împreunată cu bucurie sfântă.

În Sfânta și Marea zi luni din Săptămâna Pătimirilor Domnului, Biserica ne aduce aminte de Iosif, cel frumos atât la trup, cât și la suflet. Este vorba despre Iosif, fiul cel mai mic al Patriarhului Iacov, născut din Rahila și care impresionează prin dorința de a-i sluji lui Dumnezeu împlinindu-i poruncile, prin dorința lui de a se păstra curat la trup, ca și prin faptul că a fost bun și binevoitor cu frații săi, care l-au vândut în Egipt.

Iosif cel frumos, cel drept și curat este icoana lui Hristos Mântuitorul lumii, Cel care, lăsând cerul, s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, jertfindu-se ca un miel nevinovat și vărsându-și sfântul și prețiosul său sânge pentru viața și pentru mântuirea lumii.

Iosif este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel vândut de Iuda, unul din cei doisprezece ucenici ai Lui, este o prefigurare a Domnului Hristos, Cel care a împlinit întru toate voia Tatălui ceresc, „ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8).

Fericitul Iosif, fiul Patriarhului Iacov, este vrednic de amintit acum la începutul Săptămânii Mari pentru toate ce le-a trăit ca om, pentru toate umilințele și suferințele îndurate. Știm despre el că a fost iubit de părinții lui, că a fost pizmuit și vândut de frații săi, că a ajuns în Egipt, unde a fost rânduit mai mare în casa lui Faraon și unde s-a opus ispitei desfrânării și că a salvat de la foamete pe concetățeni, ca și pe cona­ționalii săi pe care mai apoi i-a adus în Egipt.

La fel ca și Iosif, Mântuitorul Hristos a fost iubit de Tatăl, a fost invidiat de iudei, a fost vândut de către Iuda Iscarioteanul, a fost închis în groapa întunecată a mormântului din care a înviat a treia zi, împărățind peste Egiptul cel duhovnicesc, adică peste păcat și peste toată domnia nedrep­tății. Așa cum Iosif a hrănit cu pâine în vremea foametei pe popor, tot așa și Hristos Domnul ne hrănește pe noi cu Pâinea vieții, cu Trupul și Sângele Său pe care ni-L oferă spre iertarea păcatelor și spre dobândirea vieții celei de veci.

Așa precum Iosif i-a iertat pe frații săi pentru faptul că l-au vândut străinilor, tot așa și Hristos iartă pe cei care L-au hulit, L-au batjocorit și L-au condamnat la moarte, rugându-se Tatălui ceresc cu cuvintele: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Haina înmuiată în sânge, care i-a fost înapoiată Patriarhului Iacov - ca semn al morții lui Iosif - simbolizează hlamida roșie pe care a îmbrăcat-o Mântuitorul în timpul sfintelor Sale Pătimiri, dar și haina botezului sângelui cu care se vor boteza apostolii și toți cei care l-au mărturisit pe Hristos cu prețul vieții lor. Sf. Andrei Criteanul în Canonul cel Mare spune atât de frumos: „De s-a și sălășluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării și a sculării Tale a fost aceasta”.

Vedem că într-adevăr Iosif cel drept a fost un prototip al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cele petrecute cu Iosif arată mai întâi prefigurarea chenozei Mântuitorului, care, făcându-Se om, S-a făcut fratele nostru, al tuturor oamenilor, ca și Jertfa Sa pe crucea Golgotei, pentru mântuirea neamului omenesc.

De aceea și imnograful ne îndeamnă întru această zi, grăin­du-ne: „Să urmăm credincioșilor curăției lui Iosif; să cunoaștem pe cel ce a cinstit firea omenească cea cuvântătoare, viețuind cu toată paza prin virtutea cea lucrătoare”.

Tot în această zi de luni, pomenim și o minune pe care Domnul Hristos a făcut-o spre înțelepțirea credin­cio­șilor, și anume, negăsind fructe într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce și îndată acesta s-a uscat (Matei 21, 18-21). Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină de blândețea Mântuitorului cel cuprins mereu de o infinită iubire față de oameni, ca și față de natura înconjurătoare.

Acest moment are menirea de a ne atrage atenția că noi, oamenii, suntem chemați spre rodire, spre fapte bune și spre compasiune și că Domnul așteaptă de la noi „roade vrednice de pocăință”  (Luca 3, 8), ca să putem dobândi Împărăția cerurilor.

Smochinul cel neroditor care a fost blestemat și s-a uscat este o pildă pentru noi, ca să înțelegem că Mântuitorul Hristos răsplătește nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci și răul pe care aceștia îl săvârșesc, ca și îndărătniciile și neangajarea lor spre binele comunitar.

Sfântul Ioan Gură de Aur răspunzând la întrebarea pentru care pricină a fost blestemat smochinul ne spune: „Pentru ca să le dea curaj ucenicilor și să-i întărească. Până atunci Hristos făcuse numai bine, nu pedepsise pe nimeni, trebuia dar să dea dovadă că are puterea de a pedepsi, ca să afle și ucenicii și iudeii că poate usca pe răstignitorii Lui, dar de bună voia Sa îi iartă și nu-i usucă”.

Smochinul uscat ne simbolizează și pe noi, credincioșii, care ne apropiem de Domnul doar cu buzele, nu și cu inima, având doar frunze, nu și roade.

Smochinul cel neroditor reprezintă omul care afișează un chip cucernic, plin de evlavie, dar, din păcate, credința lui este stearpă, iar inima împietrită.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne tâlcuiește faptul că frunzele ce împodobeau smochinul preînchipuie slujirea vechiului legământ care se reducea doar la umbre și chipuri în timp ce adevăratele roade lipseau. Uscând ramurile smochinului, Domnul a arătat că tot ceea ce ținea de acest fel nedesă­vârșit de slujire trebuia să dispară acum, când sosise timpul roadelor, adică al împlinirilor.

Întreaga viață este axată pe datoria de a rodi, deci avertismentul cu uscarea smochinului nu îi viza doar pe iudei, ci pe tot sufletul care se dovedește sterp din punct de vedere duhovnicesc și neputincios în a aduce roade.

Sfinții Părinți adaugă și o pricină tainică a uscării smochinului, prin faptul că pomul cunoștinței binelui și răului din Eden a fost smochinul, și din frunzele lui protopărinții noștri Adam și Eva și-au făcut acoperământ trupului după căderea în păcatul neascultării.

De aceea Domnul l-a blestemat să nu mai facă rod, care a fost pricina păcatului strămoșesc. Păcatul însuși se aseamănă, spune Sf. Isidor Pelusiotul, cu smochina pentru că are dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului și, mai apoi, usturimea și iuțimea conștiinței care mustră pentru să­vâr­șirea lui.

Biserica a rânduit așadar pomenirea smochinului neroditor în această zi, acum, la începutul Săptă­mânii Mari, tocmai pentru a ne îndemna la pocăință, la umi­lință, ca și la săvârșirea faptelor celor bune. Să urmăm așadar îndemnului pe care-l auzim acum în cântările Triodului: „Să nu te ajungă, suflete, vina smochinului, ci te nevoiește ca să rodești roade bune din brazdele inimii, aducându-le lui Hristos Făcătorul tău în po­că­ință”.

Se cade așadar ca, luând aminte la cele pe care ni le pune în fața ochilor noștri sufletești sfânta noastră Biserică în această zi de luni a Săptămânii celei Mari, să ne străduim ca să agonisim și noi roadele Duhului, curăția sufletească și trupească, cinstea și devotamentul lui Iosif cel frumos, ca și credința nefățarnică, „lucrătoare prin iubire”  (Gal. 5, 6). Prin Taina Pocăinței să ne apropiem de Domnul ca să dobândim iertarea păcatelor, iar prin împărtășirea cu Sfintele Taine - Trupul și Sângele Său - să ne unim desăvârșit cu Hristos ca să putem viețui împreună cu El în „ziua cea neînserată” a împă­răției Sale.

Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să ne învrednicească și pe noi ca să fim împreună cu El pre­zenți fizic la sfintele slujbe din această Săptămână a Sfintelor Pătimiri - să-L însoțim în sfintele lăcașuri, dar și la casele noastre, pe drumul calvarului, să trăim cu El suferințele Lui, să ne răstignim și să ne îngropăm împreună cu El ca să putem învia întru slava Sa, zicându-I din inimă curată și smerită: „Eu sunt, Doamne, pomul cel neroditor, care nu aduc nici o roadă de pocăință și mă tem de tăiere și de focul cel nestins mă înfricoșez. Pentru aceea mă rog Ție: mai îna­inte de sfârșit întoarce-mă și mă mântuiește ca un singur bun și de oameni iubitor”.