Salonic, oraşul relicvelor sacre
În Salonic nu încerci senzaţia aridităţii atotstăpânitoare din ţinuturile sudice. Nici chiar piatra, cărămida, cimentul, metalul şi sticla edificiilor urbei nu lasă impresia de sterp, pentru că mai peste tot sunt prinse-n horbote de verdeaţă, ce parcă le înfăşoară în mătăsuri preţioase. Din loc în loc, ţesutul modern e străpuns de zidirile medievale. Amintesc de cea mai strălucită perioadă din existenţa milenară a Salonicului, cea bizantină. În acea vreme Salonicul era al doilea centru urban al Imperiului după Constantinopole. Cronicile timpului îl zugrăveau ca fiind „cel mai splendid şi mândru dintre oraşe“. Mai era descris ca „oraşul dormitor“ şi „oraşul cel mai populat“. Nu mai puţin însemnate sunt însă relicvele romane. În 148 d.H., Salonicul a devenit provincie a Romei. Arcul lui Galerius a supravieţuit până azi într-o condiţie destul de bună. Pot fi admirate şi acum, după atâtea şi atâtea stihinice încercări, delicatele basoreliefuri, reliefând elocvent o înaltă măiestrie a detaliului semnificativ, recognoscibile şi pline de farmecul vechimii în viu palpit. Vecinătatea modernelor siluete nu-i defel stingheritoare. Se plămădeşte, dimpotrivă, o armonie contrastantă, generatoare de sporitoare expresivităţi, ceea ce e în spiritul acestui pământ grecesc, „haos de piatră“, cum îl percepe în scrierile sale Alexandru Rosetti, în făptura căruia pulsa sângele Eladei strămoşilor săi. Un haos armonic şi încântător.
Dar bijuteriile tezaurului epocilor trecute sunt monumentele Bizanţului. Unele au rămas până azi în picioare. Cea mai falnică e Rotonda, cu ai săi falduri din rocă ce amintesc de configurarea corturilor căpeteniilor orientale. În schimb, Biserica „Sfântul Dumitru“ e o construcţie nouă, în stil bizantin, înălţată pe temeliile uneia vechi, de pe la începuturile Bizanţului. Patronul lăcaşului e Sfântul Dumitru, ocrotitorul Salonicului. Cu cele cinci naosuri ale sale are monumentalitate de templu antic şi graţie de plăsmuire bizantină. Ca şi bazilica ce a premers-o, cea de azi are drept fundament mormântul Sfântului Dumitru, cel martirizat pentru credinţa sa creştină la Salonic, în secolul al V-lea al erei noastre. Biserica cea nouă a fost construită după tiparul cel de demult al Bizanţului. A păstrat mozaicurile originale din prima construcţie. Sunt nu numai expresia desăvârşitului meşteşug cu care au fost realizate, dar şi conservă în lăuntricitatea lor un duh ascetic imemorial. Tălmăcesc tulburător puritate şi suferinţă împărţită cu o bucurie măsurată şi smerită toate aceste trăiri întipărite, însă vii, în sclipătul de aur şi pietre preţioase al mozaicurilor, capodopere ale genului.
Salonicul adună în straturile sale de arhitectură grăitoare mărturii ale tuturor epocilor istorice. Medievalitatea mai târzie şi-a lăsat la rându-i semnele de preţ. Unul dintre acestea este Turnul Alb, din apropierea falezei, devenit o emblemă a oraşului. Personalitatea urbană atât de proeminentă a Salonicului ia naştere, de altfel, din sinteza viziunilor care s-au succedat roditor în istoria oraşului, fără să fi fost dihotomice, ci având un fir de continuitate istorică. Acesta a fost tors de oameni inventivi, curajoşi, iscusiţi. Ei au dus din generaţie în generaţie tradiţia glorioasă a trecutului şi au făurit acea plasmă ce aureolează fericit şi împodobitor Salonicul contemporan. (Fragment din volumul „Priveliştile lumii în zugrăvituri de cuvânt“, în curs de apariţie)