Salvarea capului voievodului Mihai Viteazul

O spectaculoasă și simbolică misiune de salvare de la pângărire a capului voievodului Mihai Viteazul s-a desfășurat în anul 1916, când trupele germane și ungurești traversaseră Carpații dinspre Transilvania și amenin­țau să ocupe Bucureștiul. Simbolul unității noastre naționale a trecut atunci prin „aceleași neînchipuite vicisitudini prin care a trecut statul român însuși, până să ajungă la înfăptuirea unității sale”, cum spunea Ion Gheorghe Duca, ministrul cultelor în vremea aceea. Dificila acțiune a fost îndeplinită de câțiva patrioți români, preoți și monahi ortodocși.

În octombrie 1916, trupele germane și aliații lor ocupaseră deja Muntenia și Oltenia. Față de situația gravă creată, Biroul 2 de contrainformații militare al Statului Major al Armatei Române hotărăște salvarea din calea dușmanilor a unor artefacte neprețuite ale națiunii române. Nicolae Iorga, alături de alte personalități ale timpului, a insistat că trebuie salvată de la profanare, cu orice preț, „sfânta relicvă a lui Mihai Viteazul”. În acest sens, preotul profesor Alexandru Dolinescu și profesorul de limba română Teodor Naum, de la Liceul Militar „Nicolae Filipescu”, de la Mănăstirea Dealu, au primit misiunea să ducă la Iași, în cel mai mare secret, prin București, caseta în care se afla capul voievodului unificator.

În drum spre Iași

Craniul, învelit ca o relicvă neprețuită în pânza Sfintei Mese de Altar de la Mănăstirea Dealu a fost depus într-o casetă încredințată celor doi și escortată discret de o grupă de agenți și câțiva soldați, fiind transportată spre Iași cu trenul. În Arhiva Mitropoliei Moldovei și Sucevei din Iași există fila de jurnal nr. 3.512, semnată de mitropolitul vremii, Pimen, preotul Alexandru Dolinescu, marele eclesiarh Policarp Luca și profesorul Teodor Naum, în care este consemnat următorul text: „Se constată de noi prin acest jurnal că astăzi, Duminică 16 octombrie 1916, ora 3 după amiază, a sosit la Iași părintele Alexandru Dolinescu, preot profesor la Școala Militară de la Mănăstirea Dealului, și ne-a predat capul lui Mihai Viteazul, din două piese, tigva și maxilarul de jos, așezat într-o cutie de lemn încuiată. După ce am văzut capul, l-am așezat în cutie și l-am depus într-o ladă de fer, aflată în o tainiță a Mitropoliei, formată la peretele de răsărit a Sf. Altar, încredințându-l Marelui eclesiarh al Mitropoliei, Protosicelul Policarp Luca”.

Înaintarea tăvălugului german spre fruntariile Moldovei, ame­nințând Iașiul, unde se afla refugiat și guvernul țării, i-a determinat pe cei responsabili cu salvarea craniului lui Mihai Viteazul să-l trimită, împreună cu tezaurul țării, la Moscova. Pentru această misiune a fost ales veghetor deputatul Petrache Gârboviceanu, un colaborator apropiat al lui Spiru Haret, om de o înaltă cultură, cu o statură morală ireproșabilă, doctor în teologie și filosofie, redactor al revistei „Biserica Ortodoxă”, prețuit și de I.G. Duca.

Ascuns la Cherson

Epopeea lui Gârboviceanu cu capul marelui voievod ascuns de frica agenților bolșevici într-o cutie de pălărie către Rusia revolu­ționară este demnă de relatat. Parte din această teribilă aventură este reconstituibilă datorită însemnărilor academicianului Onisifor Ghibu, din cartea sa „Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară 1917-1918. Amintiri”. Academicianul s-a întâlnit cu această neprețuită relicvă la București, la Iași, la Chișinău și la Cherson, unde i se refugiase familia. El relatează faptul că, aflat în gara din Chișinău în așteptarea trenului ce-i transporta familia spre inima Rusiei în flăcări, află de la un prieten din București că într-un compartiment se afla și valiza misterioasă în care era ascuns capul marelui voievod român. Din cauza aprinderii osiei singurului vagon de persoane al garniturii de tren în localitatea Razdelnaia, cutia cu craniul lui Mihai Viteazul și familia academicianului Ghibu au ajuns la Cherson, în Crimeea, nu la Moscova, unde avea să ajungă tezaurul țării.

În decembrie 1917, cu o zi îna­inte de Crăciun, Onisifor Ghibu ajunge la Cherson pentru a fi împreună cu familia de praznicul Nașterii Domnului. În cele trei zile petrecute în oraș s-a ­întâlnit și cu Petrache Gârboviceanu, „administratorul Casei Bisericii din țară, un bun român și un patriot minunat”, cu care colaborase în anii petrecuți la București. Acesta i-a arătat, „într-un colț al camerei, o valiză în care era craniul lui Mihai ­Viteazul”. Gârboviceanu trăia o spaimă neîntreruptă că va fi descoperit și că, odată cu el, ­poporul român va fi jefuit de prețioasa relicvă. Din acest ­motiv, nu ieșea decât foarte rar din casă și ținea aproape tot ­timpul valiza ascunsă sub pat.

Din nou acasă

În noiembrie 1918, capul lui Mihai Viteazul a fost readus cu alai la Mitropolia Iașiului, aproape în același moment în care trupele române se pregăteau să treacă peste Carpați spre Alba Iulia și spre Câmpia Turzii, „unde spada trădătoare a lui Basta retezase acest cap”, după cum spunea Duca. La 8 noiembrie, de Sfinții Mihail și Gavriil, atunci când România reintra în luptă împotriva Germaniei, în capitala Moldovei s-a organizat o mare ceremonie, la care a participat și familia regală. Iar „capul cel sacru, din ochii căruia scăpăraseră cândva luminile acelea fulgerătoare care îi înghețau pe dușmani, a fost încununat cu lauri și așezat într-un sicriu de stejar”, rememorează I.G. Duca.

La 22 august 1922, când unitatea României Mari era înfăptuită, trenul regal, cu santinele militare, pornește de la Iași spre Târgoviște purtând capul marelui voievod unificator. După ce trece prin mai multe gări, fiind întâmpinat de mulțimi de oameni cu flori și mir, la 26 august ajunge la Târgoviște, unde este primit cu onoruri militare. Așezat pe un afet tras de șase cai și urmat de un impresionant cortegiu funerar, în salve de tun, muzici militare și sunet de clopote, urcă spre mănăstire. În fruntea cortegiului înaintează pe jos regele Ferdinand. După slujba religioasă, ținută în fața bisericii mănăstirii, suveranul rostește un înflăcărat discurs, apoi așază cu pioșie pe craniul voievodului propria-i insignă albastră a ordinului înființat de el „Mihai Viteazul”, spunând: „Iată, ți-am împlinit pohta ce-ai pohtit”, după care cimentează cu propria-i mână capacul de marmură al sarcofagului în care a fost depus.

„Trupul tău pângărit și pierdut în țărâna de la Turda s-a sculat din mormânt și după trei veacuri a încununat în forma organismului național reîntregit cu veșnicia comună a biruinței gândului în care tu ai crezut”, avea să spună și profesorul Ion Lupal.

Așa s-a încheiat odiseea capului voievodului despre care, anul acesta, la 10 iunie, cu prilejul resfințirii bisericii mănăstirii în care odihnește, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „Având o conştiinţă puternică a faptului că apără nu doar ţara sa împotriva expansiunii otomane, ci apără întreaga creştinătate, Mihai Viteazul a fost un adevărat cruciat. (...) Fidelitatea certă şi constantă faţă de propria sa tradiţie ortodoxă, dar şi respectul său faţă de alți creștini şi chiar faţă de religia islamică arată că adevărata credinţă şi generozitate îl umanizează pe om, îl face înţelept, capabil de dialog şi cooperare. În acest sens, cinstirea sau comemorarea domnitorului Mihai Viteazul este în acelaşi timp un act de cult liturgic şi de cultură patriotică, de dreptate şi de demni­tate naţională pentru conştiinţa românilor de pretutindeni, mai ales la sărbătoarea numită «Duminica Sfinţilor Români», când pomenim pe sfinţii români din toate timpurile, cunoscuţi sau necunoscuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu”.