San Cataldo, în direct
Cataldo este un sfânt de secol 7 venerat cu precădere în Taranto, provincia Apuglia. A văzut lumina zilei în Irlanda (nașterea sa a produs o minune), s-a închinoviat la o faimoasă mănăstire din arhipelagul britanic (Lismore, sub ascultarea Sfântului Carthagh), a fost aruncat în temniță fiind acuzat de vrăjitorie; eliberat ulterior, a plecat în pelerinaj la Locurile Sfinte (679-680), pentru a se ruga și a se întări cu duhul. Pe drumul de întoarcere l-a surprins o furtună teribilă în dreptul acestui vechi oraș din sudul Italiei, Taranto. Și aici a rămas, spre marea mângâiere a locuitorilor săi...
Un inel de episcop aruncat în apele învolburate ale mării, la vreme de furtună, aduce pe loc liniștea ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii și corabia lor au ajuns la țărm, vii și nevătămați, însă în urmă a rămas un ochi de apă dulce de forma unui inel, care și acum este cunoscut ca „izvorul Sfântului Cataldie”. Acest izvor cu 2.400 litri de apă dulce pe minut generează un ecosistem unic, hrănind cele mai mari crescătorii de scoici din Italia: faimoasele „cozza nera di Taranto” (denumire științifică: Mytilus galloprovincialis). Și azi, în mar piccolo (adică în „marea mică”) urma trecerii sfântului se păstrază cu venerație, pescarii din regiune având un adevătat cult pentru el. Dar minunile nu s-au oprit aici.
Sfântul a fost rugat să rămână în Taranto și, mai mult, să le fie păstor sufletesc. Om de mare gingășie spirituală, citit și bogat (în tinerețe însă și-a donat întreaga avere), San Cataldo a acceptat cu emoție invitația locuitorilor, care treceau printr-o recrudescență locală a păgânismului. Deși Apuglia se afla sub influența bizantină (împăratul Iustinian a adus-o în hotarele imperiului său în secolul 6), situația credinței în acele meleaguri era încă pe muchie. Însă energia lui San Cataldo a schimbat paradigma confesională, creștinii regăsindu-și vitalitatea și asitând la minuni în serie: izbăvirea de ciumă a unei așezări de lângă Bari, vindecarea unei păstorițe surdomute, a unui orb din naștere și alte asemenea. S-a mutat la ceruri la 8 mai 685, a fost îngropat în sarcofag de piatră sub podeaua catedralei din oraș, în partea de răsărit. În anul 927 dau năvală arabii islamizați, trec totul prin foc și sabie, dărâmă, ucid și siluesc, apoi dispar sub loviturile bizantine din a doua jumătate a secolului al 10-lea. Iar în data de 10 mai 1071, pe când începuseră lucrările la noua catedrală a orașului, au fost descoperite sfintele moaște, pierdute în devălmășia atacurilor sălbatice. În același sarcofag, frumos mirositor, relicvele au fost identificate după inscripția găsită pe cruciulița de la gât: „Cataldus Rachau”. De atunci sfintele moaște nu au mai părăsit catedrala din Taranto (unică în felul ei prin tavanul de 80 de metri lungime, casetat și bogat încrustat), însă procesiunea cu statuia Sfântului este un eveniment intrat în cromozomii orașului și ai locuitorilor săi.
Pe 8 mai seara am asistat, într-o mare de lume adunată pe faleză în fața castelului aragonez de secol 15, la procesiunea anuală prin care statuia Sfântului este adusă cu o veche navă militară din catedrala aflată în centrul istoric până în fața părții noi a orașului, la cheiul castelului medieval - aflat acum în posesia marinei militare italiene. Zeci de ambarcațiuni civile au flancat nava militară, s-au tras salve de tun, au țâșnit spectaculoase focuri de artificii, lumea ovaționa și-și făcea selfie. Ofițerii marinari au urcat la bordul ambarcațiunii să-și prezinte omagiul lor Sfântului Cataldo, ocrotitorul urbei - cea care găzduiește cel mai mare port militar al Italiei. Sărbătorile au continuat și pe 10 mai, atunci când statuia Sfântului a fost adusă cu un car alegoric din cetatea veche în orașul nou, la o catedrală, apoi purtată la locul său din catedrală. Și iarăși s-au tras focuri de artificii, fanfara militară a intonat marșuri, iar convoaiele de preoți și ofițeri au însoțit carul alegoric.
Mi-a plăcut mult tot ceea ce am văzut și am trăit acolo, însă un gând m-a străfulgerat: cum arată sărbătoarea la noi, la Sfânta Parascheva - să zicem - și cum este la italieni? Care este natura atmosferei duhovnicești într-un caz și în celălalt, atitudinea pelerinilor, tiparul ritualic? Desigur, nu compar mere cu pere, însă (și) acum am înțeles marea forță pe care o singură Biserică ar fi avut-o în fața lumii, cu cele mai diferite declinări comportamentale, însă adunate toate - ca în primul mileniu - sub autoritatea lui Hristos și nu a unui om sau altul...