Sandu Tudor, între polemică și mărturisire
Am subliniat în articolul de acum o săptămână îndemnul publicat de Sandu Tudor încă din tinerețe („Cuvântul”, 7 noiembrie 1928), anume acela de a înlocui polemicile cu mărturisirea creștină. Întrebarea firească la care trebuie să răspundem este: a respectat în viața proprie Sandu Tudor acest îndemn? Răspunsul nu este deloc simplu, întrucât ar trebui să-i fie cercetată întreaga activitate, în special publicistica. Vom porni mai jos de la un exemplu, nu lipsit de semnificații. La doar trei săptămâni distanță de articolul care conține îndemnul la mărturisirea creștină, în detrimentul discuțiilor și polemicilor sterpe de Duh, Sandu Tudor publică tot în ziarul „Cuvântul” (27 noiembrie 1928) o scrisoare deschisă adresată compozitorului Sabin Drăgoi în care face câteva observații polemice, foarte aspre, la adresa lui Tudor Arghezi. Pentru a înțelege toate acestea, trebuie, însă, să privim contextul, fie și schițat în câteva tușe.
Poet recunoscut în breaslă, urmare a morții premature a unuia dintre cei trei frați ai săi (Eugeniu), Sandu Tudor compune primul său acatist - un demers inedit în literatura română laică. Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, Boarul lui Dumnezeu, este scris în anul 1927. Ca o închinare simbolică, acatistul este început „în înserarea Sâmbetei Morților, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor [1927]. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viață a celui mai tânăr dintre ai mei”, notează viitorul părinte Daniil. Acatistul a fost înaintat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, demers în urma căruia poetul Sandu Tudor primește următoarea adresă semnată de președintele Sf. Sinod, IPS Pimen al Moldovei (datată nr. 291/13 iunie 1928): „Cercetând lucrarea Dumneavoastră intitulată Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov și apreciind valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât și al păzirii intacte a adevăratei învățături a Sfintei noastre Biserici, Sfântul Sinod aprobă cu elogii tipărirea acestei lucrări. Primiți arhierești binecuvântări”.
Acest fapt a atras atenția mediilor culturale rafinate și îi determină pe doi dintre cei mai cunoscuți compozitori români să creeze muzică folosind versurile acatistului drept sursă de inspirație. Paul Constantinescu avea să declare într-o autobiografie că a compus în anul trei de studenție, între altele, „un poem pentru patru soli și orchestră mică pe trei strofe din Acatistul Sf. [Dimitrie] Basarabov, de Sandu Tudor”, piesă pierdută astăzi, din păcate - a se vedea volumul semnat de Paul Constantinescu, „Viața ca un oratoriu”, îngrijit de Sanda Valentina Hîrlav-Maistorovici (Ed. Eikon, București, 2024, p. 120).
Dar înainte de compoziția lui Paul Constantinescu, datată probabil 1933 sau 1934, acatistul se va bucura de atenția unui compozitor deja consacrat, Sabin Drăgoi. Încă din anul 1928 Sabin Drăgoi compune deja jumătate din piesa sa dedicată acestui acatist, pe care o numește „Misterul Sf. Dimitrie Basarabov”, de altfel îl și invită pe Sandu Tudor la o audiere privată. Apariția iminentă a acestei noi compoziții muzicale semnate de Sabin Drăgoi, pe versurile acatistului scris de Sandu Tudor, este anunțată cu entuziasm de presa națională în Cuvântul, Adevărul, Dimineața, Rampa, Vremea etc.
Pe de altă parte, și Tudor Arghezi are cuvinte elogioase la adresa lui Sabin Drăgoi, privitoare la drama muzicală „Năpasta” (1927), după I. L. Caragiale. La puțină vreme însă, după ce îl lăudase repetat în ziarul său Bilete de papagal (în nr. 110, 206 și 240/1928), T. Arghezi publică tot aici (nr. 246/1928) un pamflet deosebit de dur nu atât privitor la talentatul compozitor, cât la adresa Bisericii Ortodoxe Române, intitulat „Epistolă lui Sabin Drăgoi”.
Nu avem spațiul necesar pentru a pune față în față cele două texte, așa cum s-ar cuveni, voi extrage mai jos câteva paragrafe din replica dată lui T. Arghezi de Sandu Tudor. Evident că Sandu Tudor este afectat personal de pamfletul (tableta) lui Arghezi, întrucât acesta îi ceruse lui Sabin Drăgoi să nu mai piardă vremea cu muzica religioasă ortodoxă, cu atât mai apăsat cu acatistul, întrucât - nici mai mult, nici mai puțin - ortodoxia românească ar fi lipsită de consistență! Iar acuzele, profund nedrepte, total urechiste, sunt numeroase...
Așadar, replica lui Sandu Tudor vine mai degrabă dintr-un sentiment de amărăciune, cu atât mai mult, cu cât atacul este generat de cineva, precum Arghezi, care abandonase viața monahală, ceea ce viitorul monah Daniil de la Rarău nu uită să puncteze. De asemenea, fiindcă în articolul său Arghezi este complet lipsit de empatie și față de Biserica Ortodoxă, și față de poporul român, Sandu Tudor amintește - incorect politic, s-ar zice astăzi! - despre suspiciunile lansate încă din vremea respectivă, reluate mai aproape de noi, care presupun că Arghezi ar fi fost în realitate copilul natural al unei bone, de naționalitate maghiară, relație nerecunoscută legal de tatăl său...
Iată un fragment din replica lui Sandu Tudor, intitulată: „Altă scrisoare deschisă pentru prietenul Sabin Drăgoi”.
„...Dumneata care ești român bănățean, neaoș fiu al pământului, îmbibat din fragedă vârstă cu tot ce credința noastră străbună are mai adânc și mai al nostru. Ca un vlăstar al acelui tată ce a fost vestit cântăreț de strană, dumneata știi să înțelegi dibăcia cursă a unui dramatic și corcit specimen. Totdeauna nelegiuirea a dorit să mai rătăcească și pe alții dintre cei mai buni, dacă e cu putință.
«Crăciunul» dumitale în care băiatul de țară intră pentru întâia oară în biserică și simte adânc pe Dumnezeu din mirosul de opinci noi, de busuioc, de unt rânced cu care sunt unse chicile bătrânilor și care se împletește cu mireasma tămâii, lumânărilor ca și de sunetul cădelnițelor și psalmilor, e o dovadă năucitoare pentru orice renegat (...).
Acest trist domn Arghezi în care mocnesc haznale să murdărească un munte, încearcă să joace comedia reformatorului și te îndeamnă la un fel de nouă zeamă protestantă «un acatist al sufletului» fiindcă după cum se oțărește: «românii nu mai au nimic de așteptat de la ortodoxie».
Prietene, știi mai bine decât hienele hârtiei tipărite cum că piedica unui canon pe care o pune Sf. Biserică uneori nu e spre sminteala ci o dreaptă așezare și un prilej de nouă virtute pentru un adevărat maestru. Liturghia dumitale e o mărturie. (...)
Acest acatist, lacrimi pentru un frate dus, nu a fost niciodată gândit dincolo de strana bisericii. L-ai aflat însă singur ca un prilej nimerit să-ți torni răsunetele adânci-religioase ale ortodoxiei care trăiește în dumneata din pruncie. Nu te tulbura frate, lucrează, cine ia în serios țipetele unui vânzător de bilete de papagal?”
Paradoxal, urmare a presiunilor venite tocmai din Parlament - printr-o interpelare adresată de un alt personaj apărut în această ecuație, scriitorul Victor Eftimiu, care reclamă proveniența bulgărească a Sf. Dimitrie Basarabov -, Sabin Drăgoi va recurge în final la un artificiu: păstrează muzica, reține și versurile acatistului scris de Sandu Tudor, dar metamorfozează totul într-o compoziție dedicată voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Opera religioasă intitulată „Constantin Brâncoveanu”, pe versurile lui Sandu Tudor, avea premiera la Opera Română (București), sub bagheta lui Ionel Perlea, în 25 octombrie 1935, așadar în preajma sărbătoririi Ocrotitorului Bucureștilor...
Distanța dintre polemică și mărturie este adesea greu perceptibilă fiindcă numai atitudinea creștină și miza scriiturii fac diferența.