Sandu Tudor: „Mărturisiri pentru Omul duhovnicesc“

Mărturiile despre părintele Daniil Sandu Tudor - la care voi reveni constant, împrospătân­du-le - se cuvine a fi verificate cu faptele și opera acestuia. Iată de pildă, mai jos, un articol publicat în revista „Cuvântul” (nr. 1274/7 noiembrie 1928) în care se va vedea perspectiva duhovnicească din care privește Sandu Tudor, încă din primele sale articole și eseuri. Așadar, înainte de a fi ajuns la Sfântul Munte, înainte de căderea sa cu avionul, poetul și jurnalistul Sandu Tudor era deja un ortodox convins. Meditația sa răspunde, între altele, temei „noii generații” - dezbatere la modă în acei ani, despre care au scris și polemizat îndelung prietenii săi, începând cu Mircea Eliade. Paradoxal, vom descoperi mai jos, Sandu Tudor descurajează stilul polemic, principiu pe care el însuși pare că nu-l va respecta în anii imediat următori. Iar răspunsul ni-l oferă tot viitorul părinte Daniil: bârfa, discuțiile, polemicile sunt înlocuite în cazul creștinului cu mărturisirea.

Voiesc să fiu verde la spusă. Nu mă voi încumeta însă să schimb în unealtă de sfadă acest cleștar de oglindire pentru înțelepciunea ce ni s-a dăruit de Sus. Țin din nou să repet că sfada chiar pentru Viul Adevăr nu agonisește decât sfada. Aci e marea vină de-a pururea a celor ce s-ar putea numi cinstit și fără rușine înțelepți ai vremii. Hidoasă unealtă au mai născocit acești domni filosofi în vânarea lor de vânt și o numesc: discuție.

Din parte-mi nu doresc să discut, nu știu să discut. Pot uneori să mărturisesc, năzuiesc să mărturisesc, mi-e dor să ascult mărturisiri. Discuțiile, aceste scornituri pașoptiste pe care norodul cu atât umor le disprețuiește ca firoscoase, nu fac cu adevărat decât să ne scoată pentru o clipă din fire și să ne ațâțe cu izul lor de buruiană blestemată. Nu știu să fi auzit ca o „discuție”, mai ales filosofică, să fi adus roadă bună și de belșug. (...)

Astfel, din pricina sfadei zădarnice pe care veșnic și poate cu multă bună-credință ne îndărătnicim a o dovedi îndreptățită, pierdem darurile ce ni s-au dat. Târziu ne trezim, cum poate mulți fac azi, cu[m] după vremurile de scolastică au făcut-o în alte țări, alții, ne dezmeticim goi, sterpi și rușinați. Ca primi izgoniți, simțim că am pierdut ceva, nu mai știm aproape ce. Am pierdut ceva foarte gingaș, ceva pe care de multe ori îl nesocotim sau îl tăgăduim ca ceva ce nu-i prea însemnat sau nici nu e în realitate.

Am pierdut Harul, acel sfânt polen ce pare o iluzie, minunea smălțuită care face aripile fluturelui omenesc să poată fluiera la cer. Ne privim între noi, săraci și străini, și nu știm de ce. Ni se pare că nimic nu am săvârșit care să fi stricat buna noastră sălășluire laolaltă, totuși ucidem zilnic suflete cu prea deșănțata vorbei ascuțime. Nu mai înțelegem de ce atât de înfiorat psalmistul striga: „Doamne pune streajă gurii mele”.

Discuțiile polemice nu sunt azi decât o hâdă ucidere în duh a Sfântului Har care plutește peste tot creștinul. Mai ales vremea de acum, aci la noi în țară, poartă semnele de apogeu ale acestei fărădelegi. Ceea ce e mai trist e că cei mai destoinici și mai înțelepți ai noștri mânuiesc mai vârtos sabia uciderii Duhului Sfânt. Orice culme însă poartă pe crestele ei și cele dintâi culori ale amurgului. Pamfletul țigănesc e sub soare-apune. Se apropie sorocul când ne va fi rușine a ne bârfi și înjura. De aici nu urmează inter-adorarea. În viață să căutăm asprimea cu adevărat bărbată care nu are nimic din sudalma mahalagiului.

Întru adevăr dacă vremi de primenire sunt solite [vestite] de către unii crainici, aceștia mai ales să-și amintească de ce înaintașii cei mai apropiați ai noștri nu sunt decât oameni ai tristeții, oameni ce și-au pierdut umbra. O spun ei înșiși când știm să-i ascultăm. De aceia fiecare dintre cei tineri ce vin cu avântul învăpăiat până la tăgadă al înnoirii să nu uite acestea că pururi și ei au în lăuntrul ființei lor pe „bătrânul diavol al bătrânilor”. (...)

Simt că aci iară mărturisirea mea se pierde în dedal [labirint] de gânduri, care pentru un cap în care totul se învârtește numai în morișca silogismelor se preschimbă în obscurantism mistic. Viața totuși e așa, acest joc de umbră și lumină. Cine are ochi să vadă, vede. Nu încerc să fiu limpede totdeauna, mai ales acolo unde nu e de folos. Cine are frică și are nevoie de a fi logic? Imbecilii și doctrinarii, oamenii plictisitori, după cum spunea nimerit un genial păcătos al vremii noastre. Și morții aceștia vii de multe ori tăgăduiesc adevărata viață pentru o neîndemânare de silogism, mai ales acum când bântuie moda estetismului.

Mulți însă încep să bănuiască că am pierdut darul pe care ni l-a revărsat Aceia care este Una sfântă sobornicească și apostolească Biserică. Nu mai suntem oameni duhovnicești. De aci toată neînțelegerea ori de câte ori cineva voiește să grăiască în altă limbă decât prin mecanica fierărie a silogismului strâmt. Este doară scris „Omul ne-duhovnicesc nu primește adevărurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă trebuie judecate duhovnicește”.

Am pierdut ceea ce se numea altă dată darul virtuților teologice. Acele virtuți care au ca țintă numai pe însuși Marele Dumnezeu și desăvâr­șirea întru El. Acele trei virtuți ale Bunei Vestiri care ni s-au dat prin Revelație: credința, spe­ranța și dragostea duhovnicească. Am pierdut cunoștința cea suprafirească a lui Dumnezeu. Suntem oameni deplini trupește, de multe ori morali și culturali în înțeles chiar superior. Mulți chiar religioși, dar nu duhovnicești. (...)

Dacă cu adevărat voim să fim dintr-o generație ce năzuiește să se facă vrednică de Har, și prin aceasta ar fi cu adevărat o generație nouă, să căutăm să înțelegem că este un al treilea om pe care trebuie să străduim să se nască în noi. Nașterea cea de Sus va fi seninul vremurilor noi. Cei ce întrezărim iară porțile Împărăției trebuie să strigăm din toată inima (făptura cea trupească) din tot sufletul (făptura cea lăuntrică) din tot cugetul (făptura cea duhovnicească) Sfânta Rugăciune Domnească.

Să încercăm, să ne lămurim, să ne străduim să ne nevoim pentru Omul cel duhovnicesc ce trebuie să stăpânească în noi. Să avem îndrăzneala în viețuirea zilnică să ne luăm iară drept icoană pentru creșterea noastră Viețile Sfinților. Să rupem pecețile să scoatem din aceste cazane cu aur sfânt hrana noastră cea spre o ființă.

O amarnică greșeală ar fi însă să credem că reînvierea pravoslavnică a vieții duhovnicești e o răsturnare a lumii, o întoarcere și copiere oarbă a Evului Mediu sau a primitivismului de catacombă. Trei veacuri din urmă (XVII, al XVIII și al XIX) de negativism din ce în ce mai orb sunt urmarea acestei neînțelegeri. Lupta catolicismului și cea a protestantismului sunt o pildă vie. Așa s-a născut ateismul. Omul apusean, nepricepând unde stă greșeala, s-a răzvrătit împotriva supra-firescului. S-a întors la „natură” pentru a scăpa de uscăciunea tiranică a morții sufletești, a fariseismului care stăpânea anti-cristic în numele „Supra-naturalului”.

...Ajuns până în încheierea acestor rânduri, cineva va spune: iată o ciudată limbă „popească”. Da, cu adevărat înțeleg de ce graiul pe care trebuia să ni-l însușim pentru a începe să silabisim asemenea Omului celui nou pentru tigva acestui veac e o adevărată „păsărească”, ceva ce miroase a predică sau a nebunie, dară, prieteni, sau mai bine frați, ce stârnim spre Hristos, eu vouă vă scriu. Știu că voi nu căutați neapărat un stil. Nu frumusețea frazei spune adevărul. Ș-apoi, pentru cei atinși de ceea ce s-ar putea numi „orbul găinilor“, vorba așezată chiar după plac la ce ar putea sluji?