Sandu Tudor: „Pentru spiritualitatea sportivă”

Puțini s-ar fi așteptat ca membri importanți, emblematici, ai Rugului Aprins să fie deschiși către activitățile sportive și ei înșiși să ducă o viață dacă nu ascetică, atunci cât de cât sportivă. Pledoaria lui Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil de la Rarău, făcută într-un articol publicat încă din anul 1936, este elocventă.

Într-o primă etapă, într-o relație amicală cu Petru Comarnescu, poetul și jurnalistul Sandu Tudor putea afla de la acesta despre amploarea în masă pe care o dobândise deja practicarea sportului în SUA. Întors din SUA după studii și sus­ținerea unui doctorat, Petru Comarnescu a fost cel care a coagulat grupul Criterion (1932-1933), din care, în etapa inițială, au făcut parte mai mulți viitori membri ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu) - a se vedea articolul nostru publicat în Ziarul Lumina din 12 noiembrie 2025. Ulterior, în urma unor polemici, Sandu Tudor s-a înde­părtat.

Convergența tematică dintre articolul lui Sandu Tudor intitulat „Pentru spiritualitatea sportivă” și proiectul kalokagathiei al lui Petru Comarnescu nu pare o simplă coincidență.  Astfel, articolul lui Sandu Tudor nu mai poate fi citit ca o simplă variantă independentă a unei teme comune, ci ca o poziționare polemică indirectă. Portretul caricatural al „șoare­cilor de bibliotecă”, al cărturarilor cu „ochelari și cravată romantică” capătă astfel o rezonanță mai precisă: e greu să nu recunoști în el ecoul unor polemici mai vechi tocmai cu figura cărturarului cosmopolit și strict livresc pe care Criterionul o cultivase, iar Comarnescu o întruchipa, prin formație și prin biografie.

Miezul comun al celor două scrieri rămâne, cu toate acestea, unul autentic: amândouă diagnostichează o ruptură modernă între trup și suflet, pe care o atribuie unei culturi excesiv livrești, și amândouă reclamă o refacere a unității ființei umane după modelul, explicit sau implicit, al idealului grec al lui kalos kagathos (frumos și bun). În cazul lui Petru Comarnescu, aceste idei fuseseră deja schițate în teza sa de doctorat susținută în SUA, apoi în volumul său din 1936, Elemente estetice ale eticii, sistematizate mai târziu în cartea Kalokagathon (1946), demersul e conceptual și universalist: separarea dintre etică și estetică e simptomul unei fragmentări pe care antichitatea greacă nu o cunoscuse, iar remediul e o „realizare de sine” de natură estetico-morală, adresată individului cultivat. La Sandu Tudor, aceeași diagnoză primește o formulare publicistică, mobilizatoare: fenomenul sportiv trebuie să conducă la „o profundă transformare a neamului”, printr-o reformă instituțională a educației.

Divergența, așadar, nu ține doar de temperamentul celor doi autori, ci de o opoziție structurală de proiect: unde Comarnescu gân­dește trupul drept teren al armoniei personale, într-o filosofie a culturii fără miză etnică, Sandu Tudor îl gândește drept instrument al regenerării colective a nea­mului - o kalokagathie a persoanei, în primul caz, și o kalokagathie a colectivității, în celălalt. Ulterior, Sandu Tudor avea să aducă problema „spiritualizării” dincolo de trup și de națiune, pe filiera monahal-isihastă, ca întemeietor, un deceniu mai târziu, al mișcării Rugul Aprins, unde disciplina trupului nu mai slujește unei per­formanțe lumești, ci rugăciunii neîncetate; Comarnescu, rămas cărturar laic și critic de artă până la sfârșitul vieții, avea să ducă mai departe același ideal al omului integral, dar în cheie strict estetică și seculară.

 „Pentru spiritualitatea sportivă” (Sandu Tudor) și Kalokagathon (Petru Comarnescu) rămân, în acest sens, nu doar două răspunsuri paralele la aceeași criză a omului modern diagnosticată de tânăra generație a anilor ’30, ci și mărturia a două destine intelectuale care, pornind din același cerc, s-au despărțit - unul spre umanismul clasic laic, celălalt spre ascetica și mistica isihastă - păstrând aceeași nostalgie a unității pierdute dintre trup și suflet.

Iată mai jos, integral, articolul publicat de Sandu Tudor în ziarul Credința (30 mai 1936):

„Sunt gelos de progresele pe care le face tineretul american, pentru a înfăptui un tip de om nou, de progresele tineretului scandinav, ale tineretului italian și chiar cel german. Aceste popoare au regimurile politice cele mai deosebite cu putință; dar și-au schimbat ritmul, printr-o vădită întinerire. Înnoirea neamului nu e, prin urmare, o problemă de regim politic.

Îmi doresc și neamului meu o împrospătare sufletească, o schimbare profundă a stării lui de cuget, o înnoire și o organizare a avânturilor lui de viață.

În realitate, primesc orice etichetă de regim, numai să-mi aducă această sinceră realizare: dezvoltarea integrală, în duh și adevăr, a omului românesc, cum s-ar spune într-un limbaj mai laic, «cultivarea desăvârșită a plantei umane» de pe meleagurile noastre.

Se vor întreba [unii]: în scurt, ce înseamnă această schimbare a sufletului unui neam, pe care o ceri?

Mai întâi, să lepădăm mentalitatea abstractă a câtorva cărturari, profesori și îndrumători ai tineretului, stăpâniți de preju­decățile didactice ale veacului trecut, acești idealiști și geniali, care umblă cu capul în norii cărților, cu guler scrobit și cu picioarele nespălate zilnic, în pantofi de lac. Pentru acești șoareci de bibliotecă, cu doctorate de savantlâc, ochelari și «lavalieră» romantică, fenomenul sportiv al vremii noastre e o absurditate anti-spirituală. Pentru ei, camera de baie cu apă caldă, apă rece, la orice oră din zi, este o barbarie a civilizației, preconizatoare a întâietății trupului asupra sufletului.

Trebuie să recunoaștem că, la noi, evenimentul și entuziasmul sportiv nu au ajuns la acea înăl­țime necesară, care să dovedească, până la evidență, neîndreptățirea prejudecăților celor de mai sus.

Cu adevărat, noi nu trebuie să ne mulțumim cu sportul-spectacol, la care au început să asiste zeci de mii de oameni. Nu trebuie să ne preocupe superficial și am­bițios campionatele, această pornire primejdioasă de «americanizare» sportivă.

Revoluția pe care poate să o aducă fenomenul sportiv trebuie însă să meargă până la o profundă transformare a neamului, până la un adevărat fenomen spiritual.

Fără a împărtăși ereziile rasiste, trebuie să recunoaștem că, pentru a atinge acest scop principal, al unei politici vitale a neamului, e nimerit să organizăm fenomenul sportiv în așa chip, ca să ne dea o adevărată îmbunătățire a rasei.

Prejudecățile nu ne pot sta piedică; nici o sforțare nu trebuie cruțată, nici o măsură nu trebuie înlăturată, oricât de îndrăzneață, oricât de înaintată ar fi ea.

Se cere astfel o răsturnare a întregului program analitic al școlii, în care se schilodește sufletul viitorului om, trupul rămânând o problemă extra-școlară. Elevul sportiv e încă socotit de profesori ca un idiot cu năzuințe anti-școlare, sortit să nu se mai poată dezvolta mintal și cultural, așa cum trebuie, niciodată. Sportivul este elevul înapoiat la carte. Iată adevărata schimbare.

Sportul trebuie să intre în programul școlar pe ușa cea mare, să ajungă un mijloc de spiritualitate și de cultură armonică. Pentru aceasta, ca o datorie națională, față de ce trebuie să fie mâine România, e nevoie ca în fiecare centru școlar, dacă nu în fiecare școală, să se construiască mici stadioane, cu bazine și cele necesare, în care să se organizeze, dincolo de orice ispită de campionat sau exhibiție, o viață armonioasă de jocuri colective cu ținta de a realiza noua dezvoltare fizică și morală a caracterelor țării viitoare.

Învinuirea ce se poate aduce încercărilor de a organiza tineretul, făcute în ultima vreme, din acest punct de vedere, e că încercarea nu angajează profund și autentic tineretul.

I se exploatează numai aplicările, pentru a le reduce, mai mult, la o demonstrație, cu scopul simplist de a îndepărta, astfel, tineretul de la anume ispite de organizare de politică extremistă. Cu tineretul trebuie să fim însă mai sinceri. Ne lipsesc însă ade­vărații conducători, bine formați ei înșiși.”