Rădăcinile Rugului Aprins

Fruct al generației 1927, Asocia­ția Criterion a fost o sursă de inspirație pentru viitoarea coagulare intelectuală care avea să se petreacă peste mai mult de un deceniu la Mănăstirea Antim din București. Asociația de arte, litere și filosofie Criterion a avut o viață scurtă (13 octombrie 1932 - 11 decembrie 1933), dar atât de intensă, încât a lăsat serioase ecouri peste decenii.

Pentru a înțelege fenomenul, trebuie pornit de la esențial, anume de la ceea ce unul dintre principalii pro­ta­goniști, Mircea Eliade, numea „spiritul Criterion”. Este vorba despre asocierea unor tineri intelectuali, majoritatea născuți la început de secol XX, pentru dezbateri și acțiuni culturale, publice. Liberă de orice ideologie, Asociația Criterion nu era captivă unei anume orientări politice, chiar dacă bună parte dintre partici­panți împărtășeau diverse convingeri sau simpatii politice, ale întregului spectru politic, de la extrema stângă, comunistă, până la extrema dreaptă, legionară.

Dar, înainte de orice, Criterion era bazat pe prietenie, pe admirație și pe generozitatea par­ticipanților - un cocktail rareori întâlnit în lăuntrul intelectualității românești. De altfel, peste ani, în 1970, Mircea Eliade avea să noteze melancolic despre o discuție pariziană cu Emil Cioran, cu Virgil Ierunca etc., la care a participat și nepotul său Sorin Alexandrescu: „Mă întristează ce spune Sorin: că «generația» lor nu a cunoscut solidaritatea de care am dat noi dovadă; fiecare a crescut și s-a dezvoltat singur, și numai pentru el; cărturarii și scriitorii tineri sunt egocentrici, invidioși, în permanentă «concurență» unul cu altul, refuzând să-și admire colegii mai înzestrați. (A spus asta după ce ne auzise vorbind, pe Cioran și pe mine, cu atâta entuziasm despre Mircea Vulcănescu, Sorin Pavel, Dinu Noica și ceilalți.)” (Jurnal, Ed. Humanitas, 1993, vol II, p. 32)...

Într-adevăr, dincolo de ideologii și orientări culturale, chiar dacă adesea se mai atacau prin presă, un grup semnificativ al generației ’27 găsea puterea să iasă seara împreună la un pahar, să se distreze, să polemizeze, dar în respectul celuilalt.

Iată ce notează același Mircea Eliade, în Memorii (Ed. Humanitas, 1991, p. 247): „Într-o duminică seara, în timp ce cinam la cârciumă, [Petru] Comarnescu ne-a propus să organizăm la Fundația Carol I [Biblioteca Centrală Universitară, București] un ciclu de conferințe-simpozion fie despre câteva mari personalități contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion ar fi participat cinci sau șase vorbitori: majoritatea aleși din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne prezideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am început să propunem nume și subiecte. Discuția s-a prelungit târziu, după miezul nopții, în grădina lui Mac [Constantinescu] și a Floriei [Capsali], și, deși toți ne arătam entuziasmați, poate că proiectul nostru nu s-ar fi împlinit peste câteva luni, chiar în toamna aceea [1932], dacă Petru Comarnescu nu și-ar fi luat însărcinarea să închirieze sala Fundației Carol I și să se ocupe de alcătuirea programelor, de tipărirea și difuzarea afișelor.”

Trebuie precizat, asemenea conferințe erau uzuale în epocă - nu însă în formatul acesta atât de generos propus de Petru Comarnescu -, inclusiv în Capitală: la Fundația Carol I, la Sala Dalles, la Atheneu etc. Plecat în SUA (1929) pentru doi ani de studii doctorale, Petru Comarnescu revenise în țară cu o pre­țioasă experiență, impregnată de un anume pragmatism specific american. Aceasta l-a și făcut să scrie peste ani (1945) în prefața apreciatului său volum Kalokagathon (Ed. Eminescu, Bucu­rești, 1985, ediția a II-a, p. 8: „Ca și Platon, lumea americană caută soluții de participare a tuturor valorilor și adevărurilor în lumea Ideilor, ca și în cea a umbrelor. Lumea americană a ieșit recent din izolaționismul politic, dar ieșise de mult din acea trăire pe compartimente sau din conștiința separației adevărurilor și științelor. Cărturarii și artiștii mai luminați ai democrației de peste ocean își dau seama că specializarea și izolarea au constituit relele timpurilor moderne, ducând la antagonismele dintre știință și spirit, natură și om, estetică și etică, artă și societate sau la afirmarea independenței lor. Astăzi compartimentarea în adevăruri științifice, norme morale, principii estetice și dogme religioase nu mai este scop în sine, ci doar o metodă de lucru spornic, dar care nu-l mai scu­tește pe specialist să ignore interdepen­dența valorilor și activităților și să nu caute, dincolo de mica lui perspectivă”. Un adevărat proiect cultural- spiritual, s-ar putea spune, peste ani, și o excelentă intuiție: astăzi interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea etc. sunt constante ale lumii în care trăim.

Astfel se și explică apetitul interdisciplinar al grupului și conferințelor Criterion. Aceasta le-a și departajat, între altele, de celelalte nu­meroase proiecte și sesiuni de conferințe existente în București și în țară, dincolo, de capacitatea de a trece peste barierele ideologice, de cele interconfesionale și interreligioase, de cele etnice ș.a.

Istoria Criterionului se cunoaște, astăzi - grație unor cercetări serios documentate și oneste, non-ideologice. Conferințele Criterion au declanșat însă și îndârjite polemici. Dincolo de audiența spectaculoasă, întrucât anii erau din ce în ce mai tulburi din punct de vedere politic, organizatorii Criterion au deve­nit suspecți. Poliția politică - existentă, discret, și în acei ani - i-a luat în vizor. Generozitatea intelectuală de a-i pune pe intelectuali la aceeași catedră, pentru convorbiri pe teme sensibile, era deja o barieră greu de trecut în opinia publică acaparată, treptat, de cele două extreme.

Jurnalistul Sandu Tudor, el însuși participant activ la conferințele Criterion și prieten cu majoritatea membrilor generației ’27 (Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Se­bastian etc.), a devenit brusc gazda unei campanii de presă în ziarul „Credința”, al cărui director era, îndreptată împotriva lui Petru Comarnescu și a altor câteva perso­nalități. Era secretul lui Polichinelle, Petru Comarnescu avea o altă orientare sexuală - poveste pe care urmau s-o instrumenteze ulterior și comuniștii, acesta devenind un informator de o uluitoare hărnicie, al Securității.

Concomitent, nu neapărat din acest motiv, ci pentru cele de ordin ideologic, întâlnirile publice ale grupului Criterion au fost suspendate la Fundația Carol I. Au continuat timid la Sala Dalles ori prin câteva deplasări în provincie, dar entuziasmul inițial s-a atenuat rapid până la dispariție.

Paradoxal, participant activ la Criterion, împreună cu alți doi viitori membri emblematici ai Rugului Aprins, Paul Sterian și Alexandru Mironescu, Sandu Tudor a fost unul dintre cei care au tulburat apele. Nu singur, ci mai degrabă târât în acest scandal de presă de câțiva colegi jurnaliști, mai ales de Zaharia Stancu. Relația sa cu prietenii a fost profund afectată, fiindcă l-a angrenat, total nedrept, în același scandal și pe bunul său confrate Mircea Vulcănescu. Peste ani, rănile urmau să se mai vindece. Mircea Vulcănescu avea să participe și el de câteva ori la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim…

Observăm, conferințele de la Antim ale Rugului Aprins par a fi o reiterare a întâlnirilor Criterion. Schimbând, desigur, ceea ce era de schimbat, mai ales că fondatorul, viitorul părinte Daniil Sandu Tudor, făcea dovada unei remarcabile prize la realitatea politică și duhovnicească. Spre deosebire de Criterion, pe lângă dialogurile cultural-spirituale, la Rugul Aprins pe primul loc era căutarea mistică de nuanță isihastă - care devenise astfel centrul său de greutate. În plus, Rugul Aprins ridică la putere „spiritul Criterion” căci ne retrimite la creștinismul genuin (Galateni 3, 28): „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Iisus Hristos”...