Sărăcia care ne îmbogățește
Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.
Dacă ar fi să urmăm reflexelor pătimașe și devoratoare ce caracterizează timpurile pe care le trăim, ar trebui să vorbim despre tânărul cel bogat din Evanghelia acestei duminici, a 12-a după Rusalii (Matei 19, 16-26), în termeni ce țin de succes și dezvoltare personală eficace. În fond, avem în fața noastră un tânăr de succes, un tânăr, am putea spune, atipic. Și aceasta nu numai pentru faptul că este bogat la o vârstă fragedă, ceea ce presupune fie o origine nobilă, fie o îndemânare ieșită din comun de a reuși în viață - ca să folosim doar câțiva termeni egoiști ai lumii secularizate - prin intermediul averii. Dar marele merit al acestui tânăr bogat din Evanghelia de astăzi, mai important decât reușitele sale financiare, este faptul că este conștient de lipsurile pe care le are. Avem în fața noastră un tânăr pentru care verbul a avea nu mai este o problemă, dar care simte în propria viață că prin avere și prin bifarea deplin satisfăcătoare a plăcerii de a avea nu poate atinge de fapt întregul, deplinătatea, perfecțiunea. Să ai atât de mult la o astfel de vârstă și să îți dai seama că încă îți mai lipsește ceva deosebit de important, ceva ce nu ține de averea materială, este, totuși, pentru acest tânăr ce ar fi putut să se mulțumească cu preamultul reușitelor sale, o performanță în sine. Mai mult decât atât, să conștientizezi că îți lipsește dimensiunea spirituală a vieții și să cauți să păzești toate poruncile încă din copilărie, toate conduc spre a face din acest tânăr un veritabil reprezentant al tinerilor „model" din timpurile de ieri și de azi.
Câți dintre tinerii de azi, pe care, în loc să îi iubim cu durere, îi numim „de bani gata", vin să îi pună întrebări lui Dumnezeu despre cum să își perfecționeze viața, cum să dea un sens profund și adevărat vieții lor, sau, mai mult, cum să câștige viața veșnică? Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând acest fragment evanghelic și explicând întrebarea inițială și răspunsul final al acestui tânăr – respectiv tristețea neputinței despărțirii de avere –, ne arată că întregul demers al tânărului bogat care caută răspuns la întrebarea esențială a vieții lui a fost, de fapt, unul sincer. În așa-zisa ispitire pe care tânărul o adresează Mântuitorului prin apelative de genul „Bunule Învățător" vedem mai degrabă neconcordanța timidă a unui tânăr care nu știe cum să își construiască viața din punct de vedere spiritual sau care nu are conștiința deplină a celeilalte dimensiuni, pe care nu o cunoaște – deși ar dori să o domine –, respectiv viața veșnică.
Hristos Se ascunde în poruncile Sale
Diagnosticul spiritual al acestui tânăr pornește de la neputința sa de a cunoaște faptul că Învățătorul este Bun, nu în calitate de pedagog uman, ca un mare expert al ideilor despre viață și religie, ci în calitate de Dumnezeu adevărat. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu" (v. 17). Când înțelegi că împlinești anumite porunci nu ca pe niște criterii exterioare de organizare a vieții, ci ca singura cale posibilă de cunoaștere a lui Dumnezeu, ajungi să Îl descoperi pe Dumnezeu în tot ceea ce împlinești bine. În reușite omenești, în biruințe duhovnicești, în împlinirea poruncilor. Dar ce se întâmplă atunci când omul împlinește poruncile în viața sa, dar viața duhovnicească rămâne pentru el fără sens sau împlinire, pentru că, de fapt, nu reușește să Îl descopere pe Dumnezeu în poruncile pe care le urmează? Este și cazul acestui tânăr bogat, precum și cazul tuturor celor care încă nu au găsit în ceea ce fac bine pacea duhovnicească.
Știm că „«nimenea dintre cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul». Dar cei ce pot zice: «Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie», aceştia primesc puterea să-L imite pe El şi să împlinească toate poruncile Lui". Între împlinirea poruncilor și cunoașterea lui Dumnezeu ca Voitor al acestor porunci și cel Care dă puterea de a le împlini pe toate (inclusiv pe acelea despre care simțim că nu le avem, nu le cunoaștem, care ne cauzează o durere sau lipsă interioară) există o legătură. Hristos Se ascunde în poruncile Sale. Atunci când împlinești o poruncă, Îl cunoști pe Hristos ca Dumnezeu și Îi urmezi voința, Îl imiți. Dacă urmezi poruncile și nu ajungi la cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă că sufletul îți este încă legat de o altă imitare, de un alt legământ, de un alt decalog, de o altă voință. În mod cert, eșecul împlinirii totale a poruncilor ține de atașamentul față de materie, față de altceva decât Dumnezeu, cel Care nu este nici materie, nici avuție pământească, nici plăcere trupească, nici mândrie. Viața tânărului bogat din Evanghelie devine acum mai clară. Imposibilitatea lui de a-L cunoaște pe Mântuitorul ca Dumnezeu și autor al poruncilor vechi este cauzată de atașamentul său față de bogăție, față de materie, față de bunăstare și viață fără de griji. De aici și deznodământul provocator al dialogului evanghelic: „Tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii" (v. 22).
„Vino și urmează-Mi"
Îndemnul de a vinde tot și de a da săracilor este revoluționar. Ne-am fi așteptat la un procent mai acceptabil, eventual la 10%, pe care să îl dăm celor în nevoie, cel mult jumătate – dacă suntem mai darnici decât ceilalți –, ajungând ca fiecare să facă milostenie în funcție de modul în care își organizează resursele pentru a trăi el însuși mulțumitor. Dar aceasta nu este o viață adevărată, în nici un caz nu este viața veșnică. Nu este ceea ce Dumnezeu ne cere pentru a „intra în viață" (v. 17). A intra în viață (adică în viața adevărată, care este viața veșnică) înseamnă a deține adevărata avere, pe Dumnezeu Însuși. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că bogăția este sărăcie în comparație cu Împărăția cerurilor, și chiar dacă un bogat ar ajunge proprietarul întregii lumi, ei bine, el nu face, de fapt, nici trei parale dacă pierde Împărăția cerurilor. Avem de ales între materie și Creatorul materiei, între un sistem pe care oamenii l-au dezvoltat ca să mențină bunăstarea trecătoare pe pământ, pe de o parte, și Creatorul omului însuși, Dumnezeu, pe de altă parte. Bogăția nu este rea pentru că bunurile posedate ar fi rele, ci pentru că acestea ajung să îl posede pe om în locul lui Dumnezeu. Și mai grav, ajung, prin aceasta, să îl împiedice pe om să Îl cunoască pe Dumnezeu.
Cuvântul Evangheliei de astăzi ne provoacă să înțelegem că răspunsurile pe care trebuie să I le dăm lui Dumnezeu sunt răspunsuri totale. Nu jumătăți de măsură, nici acomodări sau complezențe diplomatice. Trebuie să îi dai toată averea ta, toată dragostea ta, toată voința ta. Să Îl urmezi întru totul. Așa putem înțelege că adevărata cale morală este să Îl pui pe Dumnezeu în locul banilor pe care îi ascunzi în seif. Pe El să Îl păzești de furi, pe El să Îl înmulțești în cămara Ta, de El să te atașezi și la El să meditezi cu multă grijă. Din perspectivă evanghelică, pare firească condamnarea atașamentului de avere, ce duce la anularea atașamentului față de Dumnezeu. Dar este posibilă o astfel de viziune radicală? Răspunsul tot în Evanghelia de astăzi îl găsim: „La oameni, aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă, toate sunt cu putință" (v. 26). Așadar, tot în Dumnezeu ne încredem și tot Lui ne rugăm ca să putem face acest pas radical în viața noastră. Pentru început, primul lucru pe care trebuie să îl facem în relație cu bogăția materială ce ne împiedică să intrăm prin „urechile acului" în Împărăția lui Dumnezeu este să nu mai iubim ceea ce avem și să încercăm să transferăm toată energia pe care o consumăm (sau care ne consumă) pentru avere, dând-o lui Dumnezeu. Să nu mai iubim lucruri intermediare ce întrețin egoismul de a poseda cât mai mult, ci, în schimb, să Îl iubim, măcar cu aceeași intensitate, pe Dumnezeu. De aici începe adevărata urmare a lui Hristos, ce maturizează și cizelează orice tinerețe aparent performantă, totuși încă neduhovnicească.