„Sărbătoarea Învierii Domnului este renaşterea la viaţă“
Un suflet nobil, pe cât de iubit şi apreciat, pe atât de modest, o pasăre rară, ce-şi cântă trilurile în munţii Bucovinei şi, din când în când, coboară în lumea cea mare să-i amintească de bine, frumos, credinţă, tradiţii, strămoşi. Doamna Sofia Vicoveanca a avut amabilitatea să ne vorbească despre cele mai preţioase trăiri ale dânsei legate de Sfintele Paşti, cu tot alaiul obiceiurior tradiţionale şi nelipsita prezenţă binefăcătoare a familiei.
Să ne întoarcem în timp, stimată doamnă, în vremea copilăriei dumneavoastră, cum erau atunci Sărbătorile Pascale?
M-am născut la Toporăuţi, pe lângă Storojineţ, localitate care acum se numeşte Toporuica. Părinţii mei au avut o situaţie foarte bună, dar, când a venit războiul, tatăl meu a fost concentrat, mama a îngropat tot ce au avut şi s-a refugiat cu mine la Vicovu de Sus, în satul Bivolărie, la o mătuşă Iustina, soră de-a ei. Eu eram de vreun an sau doi. S-a pus graniţă, nu ne-am mai putut întoarce, şi am rămas cu ce am avut pe noi. Ce munceam azi mâine mâncam, aşa mi-a fost toată copilăria. Dar mama a avut grijă să mă pregătească pentru maturitate. Nu ştia ce drum voi lua în viaţă. M-a învăţat de mică tot ce ţine de o gospodină: să gătesc, să spăl, să calc, să cos, să împletesc, să lucrez macrameuri, să ţes pânză, să ţes covoare, să prăşesc, să mulg vaca. Nu ştiu să dau cu var, să frământ pâine, să cosesc iarbă, pentru că eram foarte fragilă, „subţirică“ cum zicea mama, şi nu aveam forţa necesară.
Când stăteam la Bivolărie, biserica era la vreo 3-4 km distanţă. Fiind micuţă, mama mă cruţa, pentru că mă avea numai pe mine. Se zvonise că cei născuţi dincolo de sârma ghimpată vor fi duşi în Siberia. Printre aceştia eram şi eu. Nu ştia nimic de tata şi mama era speriată să nu mă piardă şi pe mine. Dacă la slujba de după-masă mă lua şi pe mine, la Înviere se ducea doar mama, care pleca de cu noapte spre biserică.
O aşteptam să se întoarcă în acea căsuţă a copilăriei mele, care, îmi amintesc, era cât o cutie de chibrituri. Avea o singură cameră şi o tindă, unde era o scară ce ducea în pod. Cămara în care locuiam, de doi pe doi metri, avea un gemuleţ şi erau acolo un pătuţ şi o sobiţă foarte mică. Acolo am stat până a venit tata din prizonierat. Când s-a întors, aveam deja 9 ani, a făcut casă la Vicovu de Jos, chiar lângă fabrica de cherestea, unde a lucrat ca muncitor gaterist, şi puteam merge şi eu la biserica din sat, în noaptea de Înviere.
N-aş putea spune că am răbdat foame în copilărie, dar nu au existat niciodată în vocabularul meu cuvintele: „Vreau“, „Îmi doresc“, „Mamă, dă-mi!“ Am fost necăjite până să vină tata din prizonierat şi apoi tot necăjiţi am fost, că au apărut fraţii mei. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat forţă şi putere, pe care încă le am, şi, ferâ Doamne, dacă ar fi să nu am nici de unele, aş şti să mănânc o bucată de pâine înmuiată în mursă (apă cu puţin zahăr).
Cu toate lipsurile, presupun că de marile praznice împărăteşti atmosfera în acea căsuţă idilică era alta decât în mod obişnuit.
Da. De Crăciun şi de Paşti mama avea grijă să am o cămăşuţă nouă, sau un tulpănel nou, sau un ciorăpel nou. Ea muncea pe la femei - prăşea, ţesea. Nu se dădeau bani ca acum, dar femeile ne ofereau produse, care tot bani înseamnă, de fapt. De Paşti, încondeiam ouă. Le degresam, apoi cu ceară de albine, curată, topită, şi cu o ustensilă anume, chişiţă se cheamă, făceam diferite forme, flori, sfânta cruce. Mama lua aceste ouă albe, desenate cu ceară, le băga în şovârf (o plantă de fâneaţă, strânsă de cu toamna şi uscată) şi astfel vopsea ouăle, care ieşeau de un roşu tare frumos.
Era un înteg ritual toată pregătirea pentru Sărbătoarea Învierii Domnului, în gospodărie. Chiar înainte de Florii se adunau de prin grădini toate gunoaiele, li se dădea foc, se curăţau şi se văruiau tulpinile pomilor. Femeile, din vreme, îşi puneau casele la punct, iar în Joia Mare făceau ouăle roşii.
Care sunt obiceiurile tradiţionale, specifice perioadei şi zonei, la care nu aţi renunţat până astăzi?
Pregătirea coşului pentru sfinţit. Se ia un coş frumos, împletit, cu cel mai frumos şi sobru prosop, ţesut cu negru şi poate puţin maro, fără prea multe flori. Eu vin dintr-o zonă unde există o sobrietate, dar sobrietatea înseamnă de cele mai multe ori eleganţă şi discreţie. În acest coş, care se face de cu seară, se pune blidul - format din aluat de pâine sau de cozonac, împletit la mijloc, căruia i se face o cruce tot din aluat, iar cele patru colţuri rămase goale se umplu cu brânză, amestecată cu ou, vanilie, coajă de lămâie, stafide. Apoi, se pun ouă roşii şi câte puţin din tot ce are omul mai bun pe masa de Paşte. Cine are animale adaugă şi puţin fân, din care li se dă dimineaţa. Cu acest coş se merge la biserică şi, după slujba de Înviere, lumea iese afară (de obicei, nici nu plouă, nici nu ninge, cam aşa am prins eu dimineţile de Înviere), se aşază în rând, pe o parte şi alta, cu coşurile, şi vine preotul şi le sfinţeşte cu agheasmă pe fiecare în parte. Cu aceste bucate sfinţite oamenii se întorc acasă, după care urmează procedura: într-un castron cu apă neîncepută se pune un bănuţ (mai demult era din argint), o crenguţă de busuioc şi un ou roşu. Te speli pe obraz, pe o parte şi pe alta, cu oul roşu, cu bănuţul şi cu busuiocul şi spui aşa: „Să fiu roşie ca acest ou, să fiu bogată ca acest bănuţ şi să-mi meargă bine, să fiu plăcută şi căutată ca crenguţa de busuioc.“ Mi-am învăţat şi nepoţelele, pe Ana Sofia şi Maria Cătălina, numai că, într-un an, ouţele nu erau colorate cu sovârf, ci cu vopsea, şi au rămas obrăjorii fetiţelor mele roşii: „Mămuca, uite ce ai făcut!“, s-au minunat ele. „Lasă că spală mămuca!“, le-am luat eu, amuzată, cu vorba.
Mai trebuie spus că se gustă din toate produsele sfinţite la biserică. Spun că se gustă, deoarece zile la rând se va lua mereu câte un pic din ele. Se dă o picătură din blid şi la animale, eu aşa am prins, acesta este obiceiul. Mai apoi se mănâncă bucatele, se ciocnesc ouăle roşii, se zice: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“, iar după-amiază se merge la biserică, la slujbă, şi se dă de pomană peste morminte, de sufletul celor adormiţi.
Anul acesta unde veţi merge în noaptea de Înviere?
La o biserică din Suceava. Până atunci, am foarte mult de alergat şi abia aştept să mă odihnesc, să mă rog şi să mă bucur de tot ce e în jur - de natură, de oamenii care sunt veseli, se îmbracă frumos şi se bucură şi ei.
Paştele ca şi Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza sunt sărbători de familie. De 14 ani sunt văduvă. Copiii mei locuiesc la Bucureşti, eu la Suceava. Când pot, merg eu la ei, când nu reuşesc eu, vin ei la mine. Dar de fiecare dată le rânduieşte Dumnezeu în aşa fel încât să fiu invitată să cânt, să bucur pe alţii şi să mă bucur şi eu alături de ai mei. Bucuria e mare! Afară e frumos, sunt multe flori. Eu sunt născută toamna, dar primăvara îmi dă forţă, uit de vârsta pe care o am.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră această mare Sărbătoare a creştinătăţii?
Renaşterea la viaţă. S-avem grijă de sufletul nostru! Să ne spovedim, să ne împărtăşim, şi eu mai zic ceva celui căruia îi plânge sufletul: leacul cel adevărat este rugăciunea. Dar nu rugăciunea spusă din vârful buzelor, ci aceea rostită din suflet. Dumnezeu te aude şi te ajută. Şi chiar atunci când ne este foarte bine, să nu uităm niciodată de El. Tot timpul să avem grijă să-I mulţumim pentru fiecare clipă, pentru tot ce trăim, pentru tot ce primim.