Sarea

După cum observa recent un distins coleg arheolog, epoca refrigeraţiei şi urmări ale procesului de globalizare au făcut ca sarea să-şi piardă din importanţa primordială pe care a avut-o, şi nu doar pentru hrană, timp de milenii. Numeroase elemente lingvistice şi etnografice păstrează însă preţioase mărturii asupra unor stări de lucruri pe care astăzi abia le băgăm în seamă.

Ca substanţă chimică de care, într-o cantitate redusă (două grame pe zi), organismul uman are nevoie (şi la fel stau lucrurile şi cu erbivorele), sarea, numită, când o cumpărăm, "de bucătărie", ţine de alimentaţia cotidiană, dar interesul pentru acest produs creşte şi în zilele noastre în perioadele în care se prepară diferite conserve pentru iarnă (legume, ciuperci, brânză etc.). Înainte, în gospodăria ţărănească, era folosită şi la tăbăcitul pieilor, iar incidental ca medicament. Făcând obiectul unor exploatări specializate, ca sare gemă (extrasă din pământ), din izvoare de suprafaţă sau extrasă din apa mării, prin evaporare, această substanţă nu se găseşte peste tot pe glob şi, de aceea, în Europa de exemplu, până în Evul Mediu, a fost un produs comercial scump, mult timp monopol de stat şi o importantă sursă de venituri în vistierie. Această situaţie oarecum privilegiată a provocat apariţia a diferite credinţe populare şi practici magice; cea mai cunoscută credinţă este aceea că, dacă se varsă sare (pe masă), este semn de ceartă în familie (cel ce o vărsa fiind, desigur, certat pentru risipa unui produs odinioară preţios!). Este cunoscută expresia a pune sare pe rană, cu sensul actual de "a adăuga încă ceva la neplăcerile, la suferinţa cuiva", dar acestea, pe vremuri, reprezentau doar un efect secundar, inevitabil, al utilizării sării ca dezinfectant "naturist" (pre-sărată - adică acoperită cu praf de sare, rana nu se infecta). Pornind de la prepararea hranei, ca o condiţie a gustului, condimentul a devenit un marker al preţuiri: ca sarea în bucate (motiv al basmelor a numeroase popoare), dar, fireşte, cu... potriveală: "sarea-i bună în fiertură, însă nu peste măsură". Există şi alte expresii în care sarea este simbol al aprecierii, dar şi al alianţei, al ospitalităţii ("a primi pe cineva cu pâine şi sare", "a făgădui marea cu sarea" etc.). De la lipsa de gust a mâncării în care nu s-a pus atâta sare cât trebuie, s-a ajuns ca aprecierea respectivă să treacă şi asupra oamenilor, ca şi a actelor acestora: se spune că este nesărat un om lipsit de har, de duh, după cum nesărată este o glumă nepotrivită. Adecvarea este foarte importantă: despre cineva sau ceva insuportabil se spune că îţi este drag "ca sarea în ochi", iar lipsa de interes pentru o acţiune este comparată cu dorinţa câinelui de... a linge sare! În sfârşit, tot în zona deprecierii şi pornind tot de la nerealizarea din domeniul culinar a apărut expresia a trăi cruda cu nesărata, caracterizând, în planul social, consolarea neputincioasă, regretul neîmplinirii sau reproşul. Iată însă şi alte dovezi privind statutul, rolul şi preţuirea sării; mai întâi una indirectă pentru noi; împrumutat pe cale cultă, din latină şi din franceză, cuvântul salariu, cu sensul arhicunoscut, este atestat în limba română în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar trebuie să ştim că, în latină, salarium numea, iniţial, suma de bani dată periodic soldaţilor pentru procurarea sării, iar, apoi, solda acestora, sens preluat de limbile franceză, italiană ori spaniolă. Reflectarea desăvârşită a străvechii preţuiri o reprezintă, pentru creştini, expresia, de sorginte biblică, sarea pământului "esenţă a ceva; ceea ce este mai de preţ, mai valoros" (după Micul dicţionar academic), sens care porneşte de la termenii folosiţi de Iisus drept comparaţie pentru apostolii Săi, un adevărat apolog concis: "Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni" (Matei, 5, 13).