„Satul-calendar” al maicii Iustina de la Lacu-Sărat

„A trăi în sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat de veșnicie. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc (...). El s-a păstrat feciorelnic, neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură unei autentice istorii românești”, spunea în celebrul său „Elogiu satului românesc” Lucian Blaga. În această „zariște cosmică”, am trăit și noi revelația satului înveșnicit în Muzeul „Suflet și trup”, de la mănăstirea brăileană Lacu-Sărat.

Când am pășit în Muzeul „Suflet și trup” de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”, din Lacu-Sărat, Arhiepiscopia Dunării de Jos, împreună cu maica Iustina, cea care, cu binecuvântarea Înalt­preasfin­țitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, cu sprijinul generos și continuu al maicii starețe Pantelimona și al doamnei Mariana Chiriță, din Tecuci, a dat viață acestui sat exemplar, ne-am trezit ca niște colindători pe la casele țăranilor care locuiesc pe ulița mare a cerului. Pentru că aici, în această secundă istorică, înfiptă ca o cruce în curgerea timpului, veșnicește fiindul nostru identitar, cu oameni, locuri, tradiții, ogoare, animale și acareturi. Dar, mai ales, cu credința lor în înviere. Aici ne-am simțit obligați să repetăm și noi ceea ce spunea Nicolae Steinhardt: „Așază literele ROMANIA în altă ordine. Ce îți iese? OM ÎN RAI. Asta înseamnă România. Să nu uitați asta niciodată!” Și noi nu vom uita niciodată că suntem și vom rămâne, prin mărturisirea credinței noastre, „oameni în Rai”.

Dragoste din dragoste

„Satul” de la Mănăstirea Lacu-Sărat întruchipează un concept de muzeu țărănesc unic în țară: organizarea colecției după sărbătorile din calendarul bisericesc. Praznice care rânduiesc, firesc și definitoriu, conferindu-le sacralitate, și obiceiurile, și tradițiile comunității rurale, cuprinse în calendarul popular, despre care un regretat prieten, Radu Anton Roman, spunea că „măsoară însăși bătaia inimii noastre, un sunet vechi, puternic, colosal, ca un strigăt de dragoste smuls din mii de piepturi, adunat de-a lungul a mii de ani din crezurile și graiurile toate”.

„Ideea acestui muzeu a încol­țit acum 24 de ani, când activam în cadrul Casei de Cultură a Municipiului Tecuci, județul Galați, în Ansamblul folcloric «Doina Siretului». Acolo am cunoscut-o pe doamna Mariana Chiriță, coregrafa noastră. Lucrând împreună, mi-a transmis pasiunea dânsei pentru folclor, pentru tra­dițiile satului de odinioară. În 1995, am intrat în monahism la Mănăstirea Buciumeni, județul Galați, iar din 2008 sunt monahie la Lacu Sărat. Aici a rânduit Dumnezeu să fac ceea ce mi-am propus, cu sprijinul și bucuria maicii starețe, care m-a încurajat să-mi materializez visul. Și asta am făcut. Exponatele, cele mai multe, sunt din sudul Moldovei, câteva costume din Argeș și câteva piese din Muntenia. Multe obiecte provin din satul meu, Furcenii Vechi, comuna Cos­mești, județul Galați. Muzeul este structurat pe tema sărbătorilor din calendarul ortodox. Fiecărui praznic în parte i-am «atașat» corespondentul în tra­dițiile și obiceiurile vechi țără­nești”, ne mărturișește maica Iustina.

Din profan în sacru

Pășim în acest muzeu ca în filele unui calendar, „plutind” printre sărbători și tradiții, ca niște pescari într-o lotcă pe luciul albastru al unui râu, „pescuind” secundele înveșnicite - pești de piatră - fixate în rame de icoane, ca niște cruci de hotar. La intrare, suntem întâmpinați de un ceas, simbol al timpului omului, integrat în timpul absolut al Creatorului, care ne arată cum marile sărbători ortodoxe de peste an se reflectă în existența țăranului creștin.

„Pătrundem” mai întâi în Ziua Crucii, sau Înălțarea Sfintei Cruci, zi de post, când bătrânii nu mâncau pere, struguri sau mere, pentru că aveau semințele dispuse în semn de cruce, și nu se cădea a „mânca crucea”. Dezlegare aveau doar copiii. Și iată-ne față în față cu Sfântul Dimitrie, cel considerat protectorul oilor și ciobanilor. De ziua lui „se spărgeau” stânele, și sătenii își luau animalele acasă, iar baciul arunca o blăniță sau cojocul pe pământ, urmărind ce oaie se va așeza pe el. Dacă era albă, însemna că iarna avea să fie grea. Dacă era neagră, avea să fie mai blândă, știind astfel cum să-și drămuiască „strânsura”, adică hrana pentru animale. Seara se aprindeau focuri de purificare, în jurul cărora se aduna comunitatea, iar copiii săreau peste ele pentru a rămâne sănătoși tot timpul anului. În această zi, sătenii își mărturiseau public micile păcate de peste an. Dacă cineva nu o făcea, cine le ținea „evidența” îi amintea de ele. La plecare, fiecare lua câte un cărbune, pe care îl fărâmița și-l arunca pe ogor pentru roadă bogată.

Și, iată-ne, pentru o zi, contemporani cu Sfinții Mihail și Gavriil, când țăranul făcea „Pomana de lumină”. Adică, împăr­țea o lumânare împodobită cu un prosop și cu flori, sau o lampă aprinsă, pentru cei morți, considerând că astfel sufletele rudelor răposate fără lumânare vor fi mai ușurate și vor trece mai ușor vămile.

„Intrăm” după aceea cu Maica Domnului în biserică. O sărbătoare a Luminii ce sparge întunericul iernii, clipa în care se spune că începe, practic, iarna, când țăranul sfințea un fuior cu care, la nevoie, își ștergea ochii.

Intrați în iarnă

În prag de iarnă ajungem la... Sfântul Andrei! Sărbătoare cu multe obiceiuri, dar mai ales cu păzitul usturoiului, plantă apotropaică (protectoare). Fetele veneau la o gazdă cu colaci și cu câte un cățel de usturoi înfipt în fiecare. Ofrandele erau păzite de două bătrâne. Dimineața, un flăcău juca usturoiul pe cap, apoi îl împărțea celor prezenți, pentru „leac”, adică pentru apărarea caselor de duhurile rele. Cu el făceau cruci în formă de X pe cercevelele geamurilor, pe tocurile ușilor, pe coarnele animalelor. În această zi, țăranii consumau usturoi ca să fie protejați tot timpul anului. Și tot acum se cântau colinde, precum cel din Barcea, știut de preotul Teodor Brăiescu: „Într-o joi de dimineață,/ Sânt-Andrei s-o spălat pi ochi, pi față,/ Sânt-Andrei vinerea o ajunatu,/ Și la Domnu s-o închinatu,/ Sânt-Andrei sâmbătă s-o apucatu,/ Sânt-Andrei și-o săpat altar în strei,/ Sânt-Andrei duminica s-o rugatu,/ Oameni mulți o botezatu,/ Sânt-Andrei”. În zona Brăilei, usturoiul era folosit și în ziua nunții, când era îngropat sub tocul ușii, pentru a-i ține împreună pe tinerii căsătoriți.

Trecem mai departe, în camera „de bună”, sau „de curat” pentru a ne întâlni cu... Crăciunul! Găsim aici familia adunată în jurul mesei așteptând colindătorii cu 12 feluri de preparate de post, cu turte, sau „scutecele Domnului”, coapte și înmuiate în sirop din zahăr și sămânță de cânepă râșnită. Și, deodată, „auzim” prima ceată de colindători. Sunt trei, totdeauna trei, ca și Craii de la Răsărit, grijulii să nu se întâlnească cu alte cete. Veneau de la casa preotului, aducând vestea Nașterii Mântuitorului. Ieșim în prag să le dăm colăceii special făcuți pentru ei. Târziu, ne „așezăm” pe patul cu zestrea pusă la capătul lui, cu icoana veche de deasupra, pe care, la culcare, o vom acoperi cu ștergarul. Un vechi prosop „prescurar”, în care bătrânele duceau pe vremuri prescurele la biserică, împodobit cu pomul vieții, cu un căluț stilizat și cu un motiv floral. Ne „întindem” obosiți pe „prostire”, cearșaful cu dantelă brodată cu motivul cocoșului, oferit în dar tinerilor căsătoriți pentru procreare. În cameră se află un cufăr de călătorie, de vreo 150 de ani, cu care niște „cucoane” călătoriseră cândva la Paris.

Când ne-am trezit, era deja... Anul Nou! În ogradă intraseră colindătorii cu plugul, însămân­țând-o cu boabe de grâu, pe care gazda noastră avea să le strângă a doua zi și să le dea păsărilor și animalelor ca să fie rodnice tot anul. Cu o seară înainte, femeia casei alesese 12 foi de ceapă, după numărul lunilor anului, pusese în ele sare, iar acum verifica apa strânsă în fiecare, ca să afle ce luni sunt ploioase în noul an.

Nici nu am simțit cum a trecut vremea și ne-a ajuns din urmă... Boboteaza, zi când vine preotul cu botezul și-i oferă fetei gazdei un fir din busuiocul cu care stropește, pentru a-l pune sub pernă și a-l visa pe cel cu care urmează să se mărite. Mama ei pusese în taină câteva boabe de cereale sub o pernuță pe scaunul pe care trebuie să se așeze părintele, ca să „stea pețitorii” fetei și să le „cadă” cloștile. După plecarea acestuia, boabele vor fi date păsărilor, pentru sănătate. În schimb, părintele a primit un fuior de cânepă și limba de la porc, semn că gazdele sunt gospodari. Pe o măsuță se află „turta vacii”, făcută în Ajunul Crăciunului din resturile rămase de la „scutecele Domnului”. În mijloc are puțină sare. Ea este făcută pentru vacă, animalul care asigură hrana familiei, dar este și unul dintre cele care au suflat peste Pruncul Iisus în ieslea din Betleem...

În Câșlegi și de Paști

Și, tot umblând noi pe ulițele satului - calendar al maicii Iustina, ajungem la sărbătoarea Sfântului Trifon, ziua în care se face „Pomana gândacilor”. Adică gospodina pune mălai într-o strachină, două cepe, pe care le oferă apoi celui mai sărac om care trece pe uliță, ca să se sature gândacii, să nu le mai atace culturile din câmp! Intrăm în odaia de lucru, unde tronează războiul de țesut. Aici ne-au prins Câșlegii, adică perioada care se întinde de la Postul Crăciunului până la cel al Paștelui. Mama tocmai își învață fata să țeasă. Lucru obligatoriu pentru o bună gospodină, viitoare „matcă” ce va „ține” casa, familia. Alături, ne așteaptă „spolocania”, la intrarea în Postul cel Mare. Niște vase de lut pe care gospodina le opărise, urmând să le urce în pod, de unde avea să le coboare pe cele în care va găti mâncarea în post. Iată și masa rotundă, sau „masa comuniunii”, la care toți sunt egali. Cândva, ea se punea direct pe pat. Acum stă jos, cu câteva scăunele în jur. Pe ea se va răsturna o mămăligă mare, în mijlocul căreia, într-o adâncitură, femeia va pune felul al doilea de mâncare. Iată și mașina de separare a fibrelor de bumbac de semințe, câteva ghemuri cu ață de borangic și de in. În acest răstimp, îl sărbătorim pe Sfântul Teodor Tiron, când fetele se spală pe cap cu plante și-și tund părul spunând: „Toadere, Sân-Toadere!/ Dă codița fetei,/ Cât coada iepei,/ Să fie părul meu/ În folosul lui Dumnezeu.”

Vine apoi praznicul Sfântului Haralambie, protectorul împotriva ciumei. În noaptea sfântului, trei femei lucrează o cămașă, pe care o vor da băieților să o expună în capătul satului, sau într-o răspântie, pentru a opri ciuma să calce pe ulițe. Cămașa este cusută în mare grabă, de unde și vorba din bătrâni: „Ai lucrat ca la cămașa ciumei!”

Intrăm acum în praznicul Sfântului Gheorghe, ziua în care se întemeiază stânele. Femeile fac coronițe din flori prin care mulg animalele pentru „mana oilor”. Uneori, în loc de coroniță folosesc o piatră cu un orificiu foarte mic în mijloc.

Dar iată că a sosit și Paștele, marea sărbătoare a Învierii Domnului. În județul Galați, primul ou vopsit în Joia Paștelui este păstrat de femeie și oferit soțului, mărturisit și împărtășit, care iese la câmp cu boii împo­dobiți cu flori și colaci în coarne, tămâiați, și pune oul în brazdă, trecând cu plugul peste el, fărâmițându-l, ca să aducă belșug. În dimineața Paștelui, toți ai casei se spală pe ochi cu apă în care a fost pus un ou roșu și un bănuț de argint. A doua zi de Paști, se scot fetele care urmează să se căsătorească la horă. Ele poartă la gât „gherdane” (salbe). Așa știu flăcăii cine este gata de măritat. Cojile de ouă roșii de la Paști sunt păstrate pentru a fi date, cu niște flori, copiilor mici, să le arunce pe o apă curgătoare, pentru a anunța morții că peste o săptămână, de Paștele Blajinilor, este ziua lor...

Prinși de vară

Și tot zăbovind noi pe ulițele satului-calendar al maicii Iustina, ne-a „prins” vara, cu miros de sânziene, și praznicul Nașterii Botezătorului, zi în care fetele împletesc coronițe din flori de sânziană, pe care le aruncă pe case. Dacă rămân acolo, e semn că se vor mărita. Vin apoi bătrânii și aruncă și ei coronițe pe case. Dacă vor cădea, e semn că vremea plecării la Domnul se apropie și trebuie să-și pregătească „zestrea” de înmormântare. Iată-l și pe Sfântul Ilie, ziua în care oamenii își scutură merii pentru copiii din sat. Vine și Sfântul Panteleimon, când se „călătorește vara”, adică se întoarce soarele înapoi. Împreună cu ei pornim spre... Moșii de vară, când se împarte „moșoaică” (oală de lut), împodobită cu cireșe și flori, un vas cu grâu și cu orez și niște colaci, numiți „pupeze” și „porunghei”, în număr egal cu copiii pe care femeile îi au morți. Pe uliță, ni se alătură Sfinții Petru și Pavel, împreună cu care gustăm din primii faguri de albine din anul acesta, împărțiți de gospodine.

În „colindarea” noastră prin sat, îl întâlnim și pe Sfântul Alexie, „omul lui Dumnezeu”.
Cândva aici, la Brăila, în ziua acestui sfânt, cei ce mergeau la pescuit se rugau lui să le fie mijlocitor la Dumnezeu pentru a prinde cât mai mulți pești. Pentru aceasta ei înghițeau primul peștișor pe care îl pescuiau.

Și, uite așa, fără de veste, ne-am trezit în pragul... bisericii satului. Intrăm, ne închinăm și tăcem a rugăciune. Pe Sfânta Masă așteaptă un Sfânt Potir de vreo 70 de ani. Într-un colț, se păstrează crucea de pe locul pe care a fost ridicată mănăstirea. Peste tot, icoane, cărți de cult, un prapor, o cristelniță, vechi calendare. Aici citim un document primit de părintele Iustin Teblariu, din Sibiu, la hirotonie, în 1889, oferit de Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Mețianu. Apoi un „Act de stăpânire” primit de un țăran în 1882, care menționa și obligațiile pe care le avea acesta, în primul rând de a-și acoperi „gropile”! Mai sunt aici ziare din 1934-1938, cu familia regală, cu fotografii de la înmormântarea reginei Maria, un Sfânt Epitaf din secolul al XIX-lea, pe care este pictată Coborârea de pe cruce a Mântuitorului nostru. Peste „drum” se află școala satului-calendar, cu inventar mai vechi și mai nou, cu o condică din 1904, cataloage din 1936 și 1939, certificate de absolvire din 1922 și 1907, hărți, portrete de scriitori și domnitori, o fotografie cu biserica satului maicii Iustina, bombardată în 1917. În celălalt capăt al „satului” se află chilia unei maici, discretă și modestă, cu locul ei de rugăciune, de odihnă, de studiu și de rucodelie (munca de mână). Un fel de mormânt viu, în care monahia se află doar ea cu Dumnezeu... Am fi vrut să trecem și pe la țintirim, dar în acest sat ceresc nu există. Căci, în veșnicie, toți sunt vii. Și cei de pe pământ, și cei de sub el.

În cele din urmă, ne des­părțim de satul maicii Iustina, unde ea își simte sufletul... ca un sat de demult! Căci satul acela rămâne frumos, curat, credincios, drept și iubitor de oaspeți, cu „gloate fără de dascăli, în care și-a vărsat Dumnezeu înțelep­ciunea sa, mai vârtos decât în cea mai luminată minte”, cum spunea Tudor Pamfile, marele cercetător al satului înveșnicit.

Luminați la inimă, plecăm spre întunecatul nostru „sat” de beton, rece și înstrăinat în sine și de sine, cum plecau pe vremuri bărbații la război, purtând pe sub mantale cămăși însemnate cu tainice cruci, și cu tricolor la gulere, ca să nu ne pierdem de tot, sau să uităm și noi de unde venim...