Scara, călăuză din Egiptul robiei la Ierusalimul ceresc

Pe lângă înfrânarea de la anumite alimente și strădania mai susținută de a părăsi păcatul, Postul cel Mare ne oferă și un timp prielnic rugăciunii stăruitoare și lecturii duhovni­cești. Dacă ne gândim serios la cea din urmă și căutăm repere, repede vom înțelege că scrierile vechilor Părinți sunt foarte actuale, Sfânta Scriptură, Patericul și numeroasele volume ale Filocaliei fiindu-ne stâlpi ai ridicării din păcat. În volumul al IX-lea din această neprețuită colecție de cugetări patristice găsim o nestemată, admirată, citită, tradusă, copiată și comentată veacuri de-a rândul de călugări și mireni iubitori de Dumnezeu: „Scara dumnezeiescului urcuș” sau „Scara raiului”, o lucrare cu conținut ascetic, ce a făcut istorie, am putea zice, în literatura creștină, fiind îndreptar multor generații de aproape 1.400 de ani încoace.

Despre autorul ei nu știm prea multe și exacte lucruri. Se presupune că ar fi fost originar din Palestina și că ar fi trăit 70 de ani, între sfârșitul secolului al VI-lea (în jurul anului 580) și jumătatea secolului următor (moare după anul 650), fiind contemporan astfel cu un alt far al teologhisirii: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662).

Opera i-a consacrat și numele

Deși numit pentru înalta lui pregătire intelectuală „Ioan Scolasticul” (cel învățat), sau „Ioan Sinaitul” pentru că a viețuit în Muntele Sinai, istoria Bisericii l-a păstrat mai ales cu numele de „Ioan Scărarul”, de la pre­țioasa lui scriere ce a circulat îndelung în mediile monahale. Intră în mănăstirea din Muntele Sinai la doar 16 ani, vârstă la care poseda se pare deja o edu­cație solidă în mai toate științele timpului, indiciu care arată că ar fi putut proveni dintr-o familie înstărită. A avut ca îndrumător duhovnicesc pe un anume bătrân Martirie, lângă care a rămas nu mai puțin de 19 ani, după moartea acestuia retrăgându-se ca pustnic într-un loc numit Thola, aflat la 7 km de mănăstire, și rămânând aici 40 de ani. La insistențele călugărilor Mănăstirii Sinai, acceptă să le fie stareț, compunând în acest context lucrarea „Scara”, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith. După moartea sa, călugărul Daniil din mănăstirea care a primit scrierea, situată la aproximativ 70 km de Muntele Sinai, îi va scrie viața.

Cuvinte inspirate care ne conduc la Cer

„Scara dumnezeiescului ur­cuș” este o carte adresată în primul rând călugărilor, atât autorul, cât și destinatarul ei făcând parte din cinul monahal, motiv pentru care stilul scrierii este vădit marcat de un vocabular și un mod de exprimare specific mediului compunerii și lecturării ei.

În nu mai puțin de 30 de „cuvântări”, „cuvinte” sau „capitole”, lucrarea descrie treptele evoluției vieții duhovnicești a omului spre cunoașterea lui Dumnezeu prin despătimire și cultivarea vir­tuților. Sunt analizate cele opt patimi fundamentale ale omului (lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă și mândria), arătându-se totodată atât patimile care se nasc din acestea, cât și modul de a lupta cu ele prin înlocuirea lor cu virtuțile care li se opun.

Treptele Scării, ne spune ­părintele profesor Dumitru Stăniloae, unul dintre traducătorii cărții în limba română, nu sunt însă niște stări pe care le depășim lăsându-le în urmă pentru a ajunge la altele, ci ele sunt stări de sănătate duhovnicească pe care le dobân­dește treptat sufletul și de care se ­bucură și trupul, ele devenind permanente omului, ca scuturi succesive împotriva celui viclean. Sunt stări pe care omul are datoria să le dezvolte și să le aprofundeze toată viața, creșterea duhovnicească neavând caracterul unui urcuș fizic, ci mai degrabă însemnând o graduală intensificare a puterilor sufletului care se apropie treptat de Dumnezeu.

Sfătuiri valabile tuturor

Deși se adresează călugărilor unei obști de acum aproape un mileniu și jumătate, experiența duhovnicească a Sfântului Ioan ne este de folos și nouă celor de astăzi, monahi și mireni deopotrivă. Deși drumul spre Împă­răție este lung, anevoios și plin de primejdii la tot pasul, toți mirenii au locul lor în Cer, dacă împlinesc poruncile, care sunt în fond aceleași atât pentru mireni, cât și pentru cei care s-au înstrăinat de lumea aceasta. Sfântul Ioan Scărarul, chiar din prima sa cuvântare, îndeamnă astfel: „Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: «Cum putem noi, cei ce viețuim împreună cu soțiile (sau cu soții) noastre (noștri), să petrecem viața călugărească?» Acestora le-am răspuns: «Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le: nu defăimați pe nimeni, nu furați de la nimeni, nu mințiți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiați; îndes­tulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face așa, nu veți fi departe de Împărăția cerurilor».

Toți „pruncii în Hristos”, adică aceia care încep, bătrâni sau tineri, monahi sau simpli laici, să meargă pe drumul mântuirii, trebuie să-și pună temei, spune sfântul, nerăutatea, postul și neprihănirea, învățându-le pe acestea chiar de la cei nou-născuți. Râvna mântuirii trebuie să fie arzătoare de la început, căci dacă luptătorul se dovedește moleșit de la primul atac al vrăjmașului, dă deja tuturor dovadă despre înjunghierea lui (I, § 20), trândăvia fiind socotită „moartea de fiecare ceas a sufletului”. Toți trebuie să-L iubim pe Dumnezeu măcar așa cum îi iubim și cinstim pe prietenii noștri (I, § 27), scopul final al omului nefiind nepătimirea în ea însăși, ci prin ea sălășluirea lui Dumnezeu în om.

Pentru a ajunge aici, cel începător trebuie însă să fugă de toate împrejurările pricinuitoare de păcat (III, § 10): „Fugi de Egipt fără să te întorci. Căci inimile ce s-au întors acolo n-au văzut Ierusalimul, sau pământul nepătimirii” (III, § 14).

Cei încă neîncercați sunt ispitiți în luptă atât ziua, cât și în timpul somnului, prin vis, descris aici ca „mișcarea minții în vremea nemișcării trupului” (III, § 36), însă Sfântul Ioan ne sfătuiește să nu dăm crezare nicicând vreunuia dintre ele: „Cel ce crede visurilor este asemenea celui ce aleargă după umbra sa și încearcă să o prindă” (III, § 38).

Cel ce-și lucrează mântuirea trebuie să exerseze rugăciunea: „Luptă-te neîncetat cu rugăciunea, adunând-o din împrăștierea ei spre tine însuți” (IV, § 88). El trebuie să cultive totodată dragostea față de oricare dintre cei care îi devin aproape, iar verificarea ei se face astfel, ne spune sfântul: „De voiește cineva să știe că are iubirea de frați și dragostea adevărată, se va încredința despre ea când se va vedea pe sine plângând pentru greșalele fratelui și veselindu-se de înaintările și de darurile lui” (IV, § 40).

În războiul nevăzut cu ispititorul și cu propriile noastre slăbiciuni, care ne duc în robie în țara Egiptului, care nu este alta decât întunecarea sufletului prin patimi, Sfântul Ioan ne îndeamnă ca niciodată să nu ne încredem doar în puterile noastre, ci totdeauna să avem duhovnic și să ne bizuim pe sfătuirea lui, îmbrățișând smerenia pentru a putea astfel birui mândria (pe Amalec), căpetenia tuturor patimilor: „Toți cei ce voim să ieșim din Egipt și să fugim de faraon avem negreșit nevoie de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu și după Dumnezeu, care, stând pentru noi la mijloc cu făptuirea și cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povățuiți de el, marea păcatelor și să punem pe fugă pe Amalec, căpetenia patimilor. S-au înșelat deci cei ce s-au încrezut în ei înșiși și au socotit că n-au nevoie de nici un povățuitor” (I, § 13).

Mândria, care nu ne îmbie nicicum la mărturisirea gândurilor pătimașe, ne mărește și adân­cește rănile lăuntrice, gândurile răutății, netămăduindu-se decât prin vădirea lor în fața duhovnicului și a celorlalți (IV, § 13). Războiul nu încetează însă nici după mărturisire: „Să nu ne speriem dacă suntem războiți și după mărturisire. Căci e mai bine să ne luptăm cu gândurile decât cu mândria” (IV, § 59).

Că ne aflăm într-o perioadă de post sau nu, relația cu duhovnicul trebuie să ne fie tuturor ceva unic, de autoritatea lui nici unul dintre noi netrebuind să ne lipsim, spre mântuire: „Nu fugi de mâinile celui ce te-a adus la Domnul. Că nu te vei rușina în toată viața ta de altcineva ca de acela” (IV, § 67). Ascultarea de îndrumător, văzută ca „mormânt al voinței și înviere a smereniei” (IV, § 4), ne înlesnește tuturor intrarea în Împărăție, Sfântul Ioan stăruind astfel: „Părinții numesc cântarea armă; rugăciunea zid; lacrima neprihănită baie. Iar fericita ascultare au socotit-o mărturisire (mucenicie), fără de care nimeni din cei împătimiți nu va vedea pe Domnul” (IV, § 10).