Schimb de zile

Stabilisem eu cu mine, da, chiar așa, ca, mai târziu, să facem schimb de zile între viețile noastre la vârste diferite. E ceea ce-am făcut mereu și fac și acum, când sunt om în toată firea, cu copilul care am fost.

Ține, îl aud strigându-mă din trecut, și mă pomenesc cu câte o zi de iarnă din viața lui, eu trimițându-i la schimb o zi de vară din viața mea. I-aș trimite una la fel, dacă iernile de acum ar fi la fel de frumoase ca iernile de atunci, dar nu sunt. Cu toate acestea, îi trimit și zile de iarnă uneori. Dar numai când la el e miezul verii.

Nici cu zilele de toamnă nu pot să mă laud prea mult. Cele primite de el le întrec în frumusețe pe ale mele. De altfel, cam toate zilele din viața mea sunt de toamnă acum. Indiferent de anotimp. Pe când ale lui miros, chiar și cele de toamnă și iarnă, a primăvară.

La drept vorbind, eu, cel de demult, n-aș avea nevoie de nimic de la mine, cel din prezent, în timp ce invers... nu știu, chiar nu știu dacă aș putea să trăiesc fără schimbul pe care-l fac cu copilul din trecut. Mi-e greu să cred că zilele pe care i le trimit eu, cel de acum, îi folosesc la ceva. Nu văd la ce. Le primește doar pentru că așa ne-am înțeles. Culmea e că se și bucură când i le trimit, deși n-am stabilit, cu privire la asta, nimic. Eu chiar am de ce să mă bucur, spre deosebire de el. Și chiar am de ce să fac din zilele acelea mici de demult niște zile cât mai lungi. Pot spune că le legumesc, astfel încât o zi din viața mea de copil să-mi ajungă o jumătate de an sau chiar un an întreg din viața mea de om aproape bătrân. Până și așa mi se pare că ies în câștig, primind de fiecare dată mai mult, mult mai mult decât primește copilul la schimb. Și dacă ar fi să-i trimit toate zilele mele de acum, pe o singură zi din viața lui, cel păcălit ar fi el.

Mărturisesc, am cam sărit calul de câteva ori, în sensul c-a fost vorba de ceva mai mult decât viețile noastre în schimbul pe care l-am făcut.

Într-o toamnă, m-am trezit cu solstițiul de vară de la el. N-am avut încotro, i-am trimis un echi­nocțiu la schimb. Tot așa s-a întâmplat și zilele trecute, am luat echinocțiul de toamnă și l-am schimbat pe un solstițiu de iarnă din viața copilului de demult.

Ca niciodată, de data aceasta am fost văzuți.

- Prindeți-i! Puneți mâna pe ei!, a tăbărât lumea pe noi.

Asta fac acum, fug, neștiind unde să mă ascund. Poate că pe mine, cel din prezent, or să mă prindă curând. Însă pe copilul care am fost nu-l vor prinde niciodată. D-asta îi și aștept pe cei care mă urmăresc râzând!