Schimbarea la Faţă a Domnului, anticipare a biruinţei morţii prin Înviere
Cea mai tainică, profundă şi luminoasă minune din viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, pe Muntele Tabor din Galileea, se petrece la câteva zile după răspunsul primit la întrebarea adresată Apostolilor: „Cine spun oamenii că sunt Eu?“ (Matei 16,13).
Pe rând, Apostolii au exprimat care este părerea oamenilor, mulţi Îl confundau cu Ilie, Ieremia sau vreun alt profet. „Dar vor cine ziceţi că sunt?“ (Matei 16, 15).
La această întrebare directă a Domnului, ca în alte împrejurări, Petru dă un răspuns hotărâtor: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ (Matei 16, 16). Pentru o fărâmă de clipă, răscumpărarea omenirii a atârnat de mărturisirea apostolică prin acest moment culminant, plin de entuziasm, petrecut sub inspiraţia şi menirea harului dumnezeiesc.
Prin cuvintele acestea, vorbind în numele celor 12 Apostoli, din experienţa anilor petrecuţi alături de Hristos, din învăţăturile şi minunile Sale, corelate cu nădejdea mesianică, conform căreia cele prezise de proroci se împlinesc, sub înrâurirea Duhului Sfânt, Petru a făcut ca omul să dea un răspuns afirmativ la chemarea Creatorului său. Biserica, a cărei întemeiere o vesteşte acum Iisus, pe lângă puterea veşnică şi iertătoare, va avea şi o dimensiune umană. Pentru ca Biserica în care se împleteşte dumnezeiescul cu omenescul să fi luat fiinţă, era necesar ca un pământean să mărturisească marea taină, aceea de participare în comun a oamenilor la viaţa lui Dumnezeu. După cele întâmplate, Iisus începe să prorocească despre sfârşitul Său tragic, al trădării, părăsirii, morţii şi îngropării.
Aceste cuvinte profetice l-au zdruncinat pe Petru, care, luându-L pe Iisus deoparte, L-a dojenit: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta“ (Matei 16, 22). Intervenţia lui Petru provoacă o izbucnire neaşteptat de violentă, fiind respinsă cu grele cuvinte, cum nu se petrecuse niciodată: „Mergi înapoia Mea, satano! Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor“ (Matei 16, 23).
În spatele acestor cuvinte grele se oglindeşte teama că cele afirmate de Petru ar putea îngreuna şi încerca să-L abată de la calea crucii. Acest sfat dat de Petru lui Iisus se pare că, de această dată, i-a fost indus de diavol, care urmărea zădărnicirea jertfei lui Hristos şi a mântuirii omenirii. În prima ipostază, Petru vorbise luminat de har, în a doua rosteşte cuvinte compătimitoare, care oglindesc slăbiciunea omului lăsat în voia pornirilor lui naturale, care se împotrivesc morţii şi suferinţei, chiar şi când acestea au un sens izbăvitor. Din acest moment, timpul rămânerii şi vieţuirii Domnului printre Apostolii Săi se va scurta. De aceea, pentru a-i pregăti să trăiască acele dramatice momente, El adaugă: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere“ (Marcu 9, 1).
„Chipul feţei Sale s-a făcut ca soarele, iar veşmintele Lui albe, ca lumina“
Conform mărturiei Sfântului Evanghelist Luca, trecând opt zile din ziua în care Domnul a rostit aceste cuvinte, a lăsat la poalele muntelui pe ceilalţi apostoli, luând cu El în munte, spre a se ruga în singurătate, pe Petru, Iacob şi Ioan. Iar pe când se ruga Iisus, „chipul feţei Sale s-a făcut ca soarele, iar veşmintele Lui albe, ca lumina“ (Matei 17, 2). Din relatările Sfântului Luca, observăm că cei trei apostoli nu au putut rămâne treji, arătarea Slavei Domnului îi surprinde adormiţi, iar Petru şi ceilalţi, îngreuiaţi de somn şi „deşteptându-se, au văzut slava Lui“ (Luca 9, 32). Nu cred că aici este vorba de oboseala trupească, oboseală căreia omul nu-i poate opune rezistenţă, fiind cuprins de somn odihnitor. Apostolii au fost orbiţi de strălucirea luminii dumnezeieşti a Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea ochii lor nu au fost capabili să-L privească în strălucirea dumnezeirii Lui, care nu vine din exteriorul persoanei Domnului întrupat, ci din firea Sa dumnezeiască, unită cu cea omenească, în persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos S-a descoperit aici, pe munte, în măreţia Sa dumnezeiască, anticipând biruinţa morţii omenirii prin Crucea răstignirii Sale, când trupul Său va deveni nesupus prefacerii şi schimbării pentru totdeauna. Minunea aceasta mare a transfigurării reprezintă uşa deschisă spre lumea cea veşnică şi o treaptă pe calea revenirii Fiului lui Dumnezeu, Cel întrupat şi devenit Om, la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Numai după ce Domnul va suferi şi îndura nedreapta moarte prin răstignire, Îşi va recăpăta veşnica slavă pe care a avut-o de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl Cel ceresc mai înainte de crearea lumii, dobândind privilegiul de a ridica firea omenească asumată prin întruparea Sa pe tronul veşnic al lui Dumnezeu.
Minunea Schimbării la Faţă în singurătatea muntelui, de unde privind se văd câmpiile fertile ale Galileei, a fost o anticipare a Învierii Lui din morţi, având scopul de a deschide ochii Apostolilor să privească chipul Său veşnic şi nemuritor, plin de slavă dumnezeiască, scăldat de lumina lină a veşniciei celei nepieritoare, fiind şi o aromă a transfigurării finale a lumii, ce se va împlini la sfârşitul istoriei ei, care va deveni un „cer nou şi un pământ nou“ (Apocalipsa 21, 1).
Această minune tainică a avut loc pentru a încuraja pe cei trei apostoli, mai ales atunci când Îl vor vedea răstignit pe cruce, de aceea Biserica preamăreşte marea sărbătoare prin cuvintele imnografului: „În munte Te-ai schimbat la Faţă, Hristoase Dumnezeule, şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, pentru ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă Pătimirea Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui“ (Condacul de la Schimbarea la Faţă a Domnului, Mineiul pe August).
Mai târziu, după Înviere, când Apostolii, prin lucrarea Duhului Sfânt, vor aduce popoarele în lumina cunoştinţei şi a dreptei credinţe mântuitoare, Apostolul Petru îşi va reaminti, dând mărturie despre marea minune: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri, căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: Acesta este Fiul Meu Cel iubit în Care am binevoit, şi acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt“ (2 Petru 1, 16-18).
Martori ai evenimentului de pe Muntele Tabor
În timp ce chipul cel veşnic al Domnului strălucea ca soarele, apar lângă el două personaje ale istoriei vechi testamentare, Moise şi Ilie, care încep să vorbească cu El despre sfârşitul Său tragic pe care urma să-L împlinească în cetatea Ierusalimului. Taina mântuirii neamului omenesc le era pe deplin cunoscută, cei doi atleţi ai legii vechi nefăcând altceva decât profeţind timpul venirii Domnului, aspiraţiile lor devenind realităţi. Moise, care auzise doar glasul Domnului ce vorbea cu el prin nor, iar Ilie în muntele Horeb vorbind cu El într-o adiere de vânt lin, priveau icoana Domnului întrupat şi faţa Lui plină de slavă veşnică. „Acum cei doi proroci Moise şi Ilie vedeau pe Apostoli, iar Apostolii pe proroci. Aici şi acum s-au întâlnit începătorul Legii vechi cu dătătorul Legii celei noi. Moise cel vechi şi drept a privit pe conaţionalii săi, cei ce se învredniciseră a vedea taina mântuitoarei Schimbări la Faţă a Lui. Ilie, feciorelnicul Legii vechi, s-a întâlnit cu Ioan, ucenicul Domnului, feciorelnicul noului Legământ, Apostolul dragostei şi teologul Cuvântului întrupat. Cel ce s-a înălţat în car de foc de pe pământ la ceruri (4 Regi 2, 11) „priveşte pe cel ce va sta rezemat cu capul pe pieptul plin de dumnezeiască dragoste şi compătimitoare iertare“ (Ioan 13, 23).
La momentul Schimbării la Faţă au participat toate Persoanele Preasfintei Treimi
Acolo, pe munte, s-au întâlnit cele două Testamente, cel al dreptăţii prin Legea cea călăuzitoare către Hristos, şi cel al dragostei şi iertării, pe care Mântuitorul, unindu-Le în persoana Sa, le-a dăruit Bisericii, învăţându-ne că El se află în cel vechi, „tainic prezent începând de la Moise la toţi prorocii“ (Luca 24,27), iar în cel Nou, direct prin Duhul Sfânt în Biserica Lui, până la sfârşitul veacurilor. Ceea ce aceşti doi proroci au descris prin tainice cuvinte a împlinit Domnul cu fapta întrupării Sale. S-au bucurat aceşti drepţi că au văzut ziua aceasta, că făgăduinţa Tatălui pe munte astăzi s-a împlinit, s-au bucurat Apostolii că li s-a descoperit taina ascunsă de ochii lor şi că slava cea de necuprins a Dumnezeirii i-a umbrit prin norul cel luminos. Nu era nevoie de locaş pentru a-i ocroti de trecerea timpului şi a intemperiilor vremurilor, pentru că norul cel luminos i-a cuprins, ferindu-i de orice rău, întărindu-i şi convingându-i prin glasul celui veşnic: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta ascultaţi-L“ (Matei 17,5). Propunerii lui Petru i se răspunde cu o nouă teofanie (arătare a lui Dumnezeu), ca la momentul Botezului în râul Iordan. De această dată, Dumnezeu vorbeşte oamenilor dintr-un nor luminos, ceea ce doreşte a arăta că omului îi este din nou accesibilă calea către harul dumnezeiesc, pierdut prin neascultare. Dumnezeu, prin harul Său, se va apropia de muritori şi-i va sfinţi. Sfinţirea noastră şi a creaţiei se va împlini începând cu ziua întemeierii Bisericii, când Duhul Sfânt va coborî sub chipul luminii şi al focului, care nu au numai rol de purificare, ci şi de luminare şi încălzire spre răspândirea în lume a tainei dreptei credinţe, care conduce spre lumina cea veşnică pe tot omul din această lume.
Cuvintele Tatălui ceresc şi prezenţa într-un nor luminos au avut rolul de a da o nouă mărturie despre Fiul Cel întrupat ca Mântuitor al lumii şi Călăuzitor spre viaţa cea veşnică, dar şi de a întări cele afirmate în preajma Cezareei lui Filip, doar cu câteva zile în urmă, de către Petru Apostolul. Ca o încununare a mărturisirii credinţei apostolice, mărturisirea lui Petru a trebuit să preceadă prezenţa şi cuvintele lui Dumnezeu-Tatăl, Creatorul lumilor văzute şi nevăzute, în norul cel luminos. Spre deosebire de arătarea la râul Iordan în timpul Botezului, arătarea pe muntele Tabor este un progres. Dacă la Iordan S-a arătat descoperirea directă a Dumnezeului nostru întreit în Persoane, dar unic în fiinţă, acum Apostolii au putut vedea cu ochii lor trupeşti parte din slava dumnezeirii, atât cât li s-a îngăduit.
De aceea, Biserica a contemplat taina acestei mari sărbători, prin cuvintele imnografului: „Veniţi să ne suim împreună cu Iisus, Cel ce se suie în muntele cel sfânt, acolo să auzim glasul Dumnezeului Celui viu, al Tatălui Celui fără de început, Care prin nor luminat a mărturisit întru Dumnezeiescul Duh adeverirea fiinţei Fiului, cea pururea veşnică“. Deci, la momentul Schimbării la Faţă au participat toate Persoanele Preasfintei Treimi, care din veşnicie au lucrat tainic mântuirea neamului omenesc.
Glasul Tatălui ceresc i-a înfricoşat pe Apostolii prezenţi, care „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte“ (Matei 17, 6). De la căderea omului prin păcatul neascultării şi prin pierderea comuniunii cu Dumnezeu în gândirea paradisului, în om a apărut frica, teama, nesiguranţa: „Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns“ (Facere 3, 10).
„Nu vă temeţi!“
Prezenţa dumnezeiască care s-a descoperit acum direct, mai mult decât în alte dăţi, le-a adus teama şi frica în faţa tainei de nepătruns. Taina de pe Muntele Tabor s-a descoperit pentru a arăta că Dumnezeu a coborât în lume şi că doreşte a ridica lumea spre luminarea şi cunoaşterea de sine. Prin Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, taina dumnezeirii devine accesibilă. Ceea ce omul a pierdut prin păcatul neascultării, cauza morţii şi a răului prezent în lume, prin întruparea Domnului şi asemenea trupului omenesc afară de păcat, ni se deschide calea spre paradisul pierdut. Acum, cei trei Apostoli trăiesc anticiparea tainei Împărăţiei lui Dumnezeu cea fără sfârşit. Cunoscând firea umană limitată şi efemeră, Iisus S-a apropiat atunci de ei, i-a atins, spunându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi“ (Matei 17, 7). De atâtea ori glasul blând al Mântuitorului nostru se adresează celor cuprinşi de teamă şi nedumerire în faţa suferinţelor morţii, neîmplinirilor. „Nu vă temeţi! Deoarece El a coborât şi S-a apropiat de noi, a ridicat şi Şi-a asumat durerile noastre, încredinţându-ne că este cu noi în toate zilele“ (Matei 28,19), că nu suntem singuri, lăsaţi pe propriile noastre puteri, care au limite marcate de necunoscut, teamă şi incertitudine.
Ridicând ochii în sus - aşa cum relatează Sfânta Evanghelie, ucenicii nu au mai văzut decât pe Iisus singur. Cele pline de lumină şi măreţie dumnezeiască, de bucurie şi pace nepieritoare au trecut. Fereastra deschisă spre lumea cea veşnică s-a închis, iar ei au revenit în lumea noastră obişnuită, cu spaţiu, timp, suferinţă, eşec şi teamă.
Pregustarea tainei dumnezeirii luase sfârşit. Pe Cel pe care-L vedeau zilnic, asistaseră la minunile şi învăţăturile Lui, Îl priveau nedumeriţi, mişcaţi de gânduri şi doriri ascunse, specifice mentalităţii timpului lor, apropiindu-se de ei să-i mângâie, încurajându-i: „Nu vă temeţi!“. Omul contemporan, în ciuda tehnologiei, progresului ştiinţific, rămâne marcat de nesiguranţă, frică şi teamă în faţa atâtor provocări, de limite, de boli incurabile tot mai multe, agresive şi fără remedii. Necredinţa şi lipsa de suport sufletesc a omului de astăzi fac din el un om fricos, vulnerabil, căzut pradă propriilor idei distrugătoare, deoarece a uitat să caute lumea cea pururea veşnică în afara lui, în taina credinţei păstrată şi descoperită în Biserică, care sfinţeşte şi înalţă, mângâie şi încurajează, dă sens şi putere celui care caută cele de sus şi nu cele de jos, cele veşnice, care nu se sesizează cu ochiul trupesc, ci cu cel sufletesc, care descoperă taina păstrând-o ca pe un mare dar spre izbăvire, vindecare şi un nou început.
Cu cât omul contemporan va nega prin cuvânt şi fapte taina dreptei credinţe, pline de slavă şi minune nepieritoare, descoperită pe Muntele Taborului şi desăvârşită prin Învierea Domnului, cu atât se va vădi prin contrast adevărul triumfător de fapt şi viaţă, şi anume că Mântuitorul nostru nu a fost numai smerit, asumându-şi chipul (icoana) robului (Filip 2, 8), ci plin de lumină şi slavă dumnezeiască. Chipul Său veşnic ne descoperă taina Bisericii, care este chemare şi îndemn: „Nu vă temeţi!“. El a biruit puterea lumii aflate sub forţa şi imperiul răului. El biruieşte prin noi, slujitorii Lui, prin fiecare creştin doritor de viaţă şi nemurire: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33).