Schimonahia Melania Toma, opt decenii de despătimire și șlefuire a sufletului

Există clipe (rare) în viață când o lumină nevăzută, țâșnită tainic direct din inima celui din fața ta, te îmbracă instantaneu în... har! Și tot ce simți că ești, tot ce există în jurul tău își află sens doar în pacea acelei fulgerări. Trăiești atunci, probabil, ceva din starea lumii în ziua a șaptea a Facerii, când Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut” și întreaga Creație respira desăvârșită. Recent, „am gustat” o asemenea clipă, aflându-mă față către față cu schimonahia Melania Toma, de la Mănăstirea Zamfira din Arhiepiscopia Bucureștilor.

Are aproape 93 de ani. În 80 din ei și-a șlefuit sufletul despătimindu-l până la strălucire și și-a golit inima de toate cele ale ei pentru a se face loc de cină permanentă Lui. Mântuitorului Hristos. Și astfel maica Melania a căpătat „marele chip îngeresc”. Adică marea schimă pe care unii teologi o aseamănă unui antimis al „Liturghiei neîncetate”. De la această înălți­me a nevoirii, schimonahia Melania se tot apropie cu rugăciunea inimii de curăția zilei a șaptea a Facerii, când întreaga Creație respira desăvârșită, și zidește, în cuvinte puține, simple, chip luminos de har în fiece ființă care îi trece pragul. Într-una din zilele acestei veri, ne-am aflat și noi față către față cu cuvioșia sa, pentru a o vedea și a o asculta.

Maică Melania, ce înseamnă a purta marea schimă?

Este al treilea grad în monahism. La început, noi maicile suntem rasofore, apoi călugărițe. Schima arată o luminare. O desăvârșire. Cum să vă spun: o apropiere mai mare de Dumnezeu. Aproape de Dumnezeu suntem de când intrăm pe poarta mănăstirii. Asta nu piere din sufletul nostru niciodată! Marea schimă este însă o dorință mai fierbinte, mai aprinsă, mai pură, de a fi împreună cu El.

Dar nu tot omul aspiră spre o asemenea luminare?

Ba da: tot omul care, din inimă, din tot sufletul caută această luminare. Și își dorește să facă în așa fel viața lui încât să fie cât mai aproape de Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu când a creat omul l-a făcut pe Adam din pământ. Și când a suflat din Duhul Lui peste acea bucată de pământ, Adam L-a luat în el. Și de atunci, noi oamenii avem duhul lui Dumnezeu în traiectoria vieții noastre cât vom trăi. Aici pe pământ, viața este însă trecătoare. Pe cea viitoare o găsim dincolo. De aceea avem datoria, nu numai noi monahii, ci și mirenii, toată lumea, să păstrăm curat în noi duhul dumnezeirii. Dar dacă nu putem să-l păstrăm curat - căci nu suntem nici îngeri să nu greșim, nici diavoli să nu ne pocăim - trebuie să luptăm să ne curățim. Când copilul primește Sfântul Botez, nașul este întrebat de preot: „Te-ai lepădat de satana?” Și el răspunde: „M-am lepădat”. „Te-ai unit cu Hristos?” „M-am unit cu Hristos!” Merge apoi la cristelniță, unde preotul rostește: „Se botează robul lui Dumnezeu, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. În clipa aceea, ne-am înrudit cu Dumnezeu. Suntem ai lui Dumnezeu! Când se termină Botezul, preotul îi dă nașului lumânarea și copilul, apoi zice: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia!” Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi, prin Sfântul Botez, ne curățim. Atunci avem înger. Până la botez nu avem înger!

Maică Melania, ce este bucuria?

Un mare dar de la Dumnezeu.

Poate fi tăcerea rugăciune?

Dacă tăcerea este neîntrerupere, da. Căci rugăciunea nu poate fi întreruptă niciodată. Pentru că ea este vorbire neîncetată cu Dumnezeu. Nu spun mai mult. Dumnezeu ne așteaptă să vorbim cu El întotdeauna. Și cum vorbim, cum comunicăm cu El? Prin rugăciune. Dumnezeu așa ne vrea. Așa ne dorește. Să fim în dialog permanent cu El. Să fim copiii Lui curați și cinstiți și să facem fapte bune ca să ne mântuim.

Maică, ce lipsește omului contemporan?

Multe. Întâi și-ntâi, credința.

Și cum se poate vindeca el?

Cine nu are credință înseamnă că este ieșit din Biserică. Că se aseamănă cu cei care nu au putut să intre în corabia lui Noe. Și pentru asta s-au înecat cu toții. De la Adam și până la Noe au fost 500 de ani. Și singurul om pe care l-a găsit Dumnezeu curat și bun înainte de Potop a fost Noe. Lui i-a poruncit să spună lumii să se pocăiască, la fel cum și astăzi ni se cere să ne îndreptăm, să fim curați, buni, blânzi și milostivi. Lumea de atunci spunea însă că Noe e bătrân și nebun. Că nu știe ce vorbește. Dar el a făcut corabia tocmai pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci când s-a dezlănțuit Potopul, cei nevrednici au alergat să se agațe de corabie, dar nu au mai prins-o. Așa și cu cei care ies astăzi din Sfânta Biserică. Ei se aseamănă celor care alergau după corabia lui Noe și nu au apucat să se agațe de ea. De aceea trebuie ca oamenii de astăzi să revină la credință.

Maică, ce este rugăciunea inimii?

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Zicând așa, numele Lui rămâne scris în minte. Numele lui Dumnezeu se află acolo, iar Domnul Hristos coboară în inimă. Și lucrul acesta este foarte mare și foarte bun, pentru că omul care poartă numele lui Dumnezeu în minte este ascultat de Dumnezeu, Care vine în inima lui. Și el, omul acesta, când pleacă de pe pământ, nu merge nici la vămi. Pentru că Hristos nu merge la vămi. Păcătoșii însă merg la vămi. 

Când rămânem numai noi cu El, față către față, nu e nici mama cu noi, nu sunt nici avocații noștri de față, și când vom fi întrebați „Tu unde ai fost, omule?”, ce vom răspunde?

Și când va veni El cu judecata și va zice: „Veniți fiii Tatălui meu de moșteniți Împărăția cerului! Am fost gol, și M-ați îmbrăcat, am fost bolnav, și M-ați cercetat (Uite, cum ați venit dumneavoastră la mine să mă cercetați!), am fost străin, și Mi-ați dat de mâncare”, ce vom răspunde dacă aceste lucruri nu le-am făcut? Vom spune, „Când, Doamne, Te-am văzut și nu Ți-am făcut?” Vom putea spune lucrul acesta? Nu, pentru că Domnul ne va răspunde că pe El nu mai avem de unde să-L luăm. Dar dacă l-am fi cercetat pe cel care suferea, dacă i-am fi dat apă celui cu limba arsă de sete, dacă l-am fi îmbrăcat pe cel gol sau i-am fi dat să mănânce celui flămând de lângă noi, atunci nici măcar nu ar trebui să răspundem. Căci cel de lângă noi căruia i-am dat când a cerut era chiar El. Și El, Domnul, știe ce am făcut. Și că I-am scris numele în mintea noastră și-L purtăm în inimă...